Dovedind că Maşina timpului merge înainte chiar şi când dă cu spatele, am publicat în numărul trecut declaraţia lui Ronald Reagan la împlinirea a 40 de ani de la Conferinţa de la Ialta. Anticipam astfel, într-un fel, furtuna stârnită în rândul politicienilor şi al istoricilor, în declaraţiile şi luările de poziţie cu privire la aniversarea a 60 de ani de la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Mi-a aduc aminte cu câtă satisfacţie spunea cineva, pe la începutul anilor 90, că abia în acel moment lua sfârşit cea de-a doua conflagraţie mondială, că, vezi Doamne, Războiul Rece nu fusese decât un fel de fază finală a conflictului. Au fost mulţi cei pe care i-a ros invidia că rataseră o astfel de găselniţă, menită să-ţi aducă o glorie efemeră şi locală. Era totuşi uşor de prevăzut că afirmaţia respectivă era falsă, fie şi numai pentru că era livrată la pachet cu credinţa fermă în persistenţa unui sistem mondial bipolar sau multipolar, celălalt „pol" fiind, încă de atunci, iremediabil veşted. Nu toţi învingătorii din 1945 se regăseau acum în tabăra câştigătoare…
Şi ca lucrurile să fie clare pentru toată lumea, anul acesta, în aprilie-mai, s-au rostit, în public şi la cel mai înalt nivel, lucruri care, cu puţin timp în urmă, ţi-ar fi atras cel puţin eticheta de „incorect politic". Debutul l-au făcut balticii, într-un stil nordic, rece, tăios şi tranşant. La comemorarea Auschwitzului, preşedinta Letoniei, Vaira Vike-Freiberga, i-a înmânat lui Vladimir Putin o istorie a ţării sale în care se scria, negru pe alb, că sfârşitul conflagraţiei mondiale a adus alungarea germanilor, dar, mai ales, ocupaţia sovietică. Putin, cu buzele strânse, i-ar fi spus, textual: „Danke schön!"
Dansând cu lupii este sintagma care mi se pare că defineşte ceea ce a urmat, în fond exhibarea şi, în final, stăpânirea a peste o jumătate de secol de teamă şi de umilinţă ce nu poate fi reparată, peste noapte, de scuzele nimănui. La Moscova, atitudinea balticilor, urmată de polonezi şi de cehi, a stârnit mai întâi reacţii nostalgice, Viaceslav Nikonov (savant, dar şi nepot al lui Molotov) reamintind tuturor că Rusia este o ţară puternică. Un exemplu clasic de subtilitate imperială. Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, scria, cam tot atunci, că Ialta nu reprezintă decât dorinţa de a conferi polonezilor libertate, independenţă şi democraţie. Problema era însă că, până la Ialta, preşedintele Kwasniewski considera că relaţiile polono-ruse sunt marcate negativ de poziţia faţă de pactul Molotov-Ribbentrop, evaluat de Putin ca un act legitim al URSS de apărare a frontierei de vest.
A venit apoi discursul preşedintelui Bush ţinut la Riga în faţa celor trei preşedinţi baltici. În tentativa de a delimita clar poziţia SUA, Bush a afirmat, poate neaşteptat de tranşant, că Ziua Victoriei în Europa nu a însemnat sfârşitul opresiunii pe continent, că Ialta a urmat tradiţia injustiţiilor produse la München (1938) şi prin Pactul Molotov-Ribbentrop şi că, în fine, captivitatea a milioane de oameni în Europa Centrală şi de Est va rămâne în memorie ca una din cele mai mari rele ale istoriei (one of the greatest wrongs of history).
Interesant este că reacţia cea mai dură a venit din partea istoricilor americani (e drept, aparţinând stângii democrate). Ceea ce la Riga, Vilnius, Varşovia sau Bucureşti a părut recunoaşterea unor fapte de domeniul evidenţei, în Statele Unite a stârnit critici virulente, preşedintele fiind acuzat de „ignoranţă istorică", de „acuzaţii frivole" preluate din arsenalul propagandei maccarthyiste, că se bagă ca musca-n lapte în probleme de care habar n-are, că vrea de fapt să-i atace pe democraţi, şi câte şi mai câte. Singurul argument furnizat de apărătorii Ialtei este faptul că, la acea dată, soarta Europei era hotărâtă (de parcă fusese vreun referendum sau era vorba de alte părţi amestecate în decizie) şi că Roosevelt şi Churchill au salvat ce mai era de salvat.
Diferenţa este clară: dacă la Washington, pentru unii, târgul politic gen Ialta, prin care stabilitatea a fost cumpărată cu sacrificarea libertăţii unor ţări, este încă acceptabil, în statele care au trăi „binefacerile" acestui gen de acorduri, aderenţa la afirmaţiile lui Bush este totală.
Bucureştii au părut prea puţin conectaţi la această dispută istorico-politică, de parcă ar fi fost cumva neutri, ceea ce nu este cazul. Abia la 28 iunie, la 65 de ani de la ultimatumul sovietic, preşedintele Băsescu a condamnat ferm Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru România: anexarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către URSS.
Totuşi, să remarcăm că la 10 mai 2005 a apărut în „New York Times" articolul semnat de M. Saakashvili, preşedintele Georgiei, şi intitulat Timpul întoarcerii la Ialta. Este vorba de o iniţiativă susţinută şi de preşedinţii Ucrainei şi României, privind „asocierea voluntară a noilor democraţii europene" cu trei obiective principale: 1. consolidarea democraţiei; 2. extinderea ei în regiunea Mării Negre şi a Europei lărgite (Moldova, Belarus) şi 3. mutarea frontierei libertăţii mult dincolo de Marea Neagră.
Ţeluri justificate, aspiraţii normale de emancipare ale unor ţări care vor o politică regională pro-activă.
Punctul sensibil al acestui proiect, în opinia mea, este dorinţa iniţiatorilor de a transforma Ialta dintr-un simbol al „trădării şi abandonului" într-unul „al speranţei". Pare însă o naivitate să crezi că poţi înlocui Ialta-1945, Ialta marilor puteri, a cărei semnificaţie, aşa cum am văzut, este încă disputată de politicieni şi de istorici, cu o Ialtă a „lupilor tineri", a „noilor democraţii". Este oare posibil să alungi stigmatul „uneia din cele mai mari rele din istorie"? Este o miză în plus la un pariu şi aşa considerat de mulţi comentatori foarte îndrăzneţ.
Dar, cine ştie, poate cei trei preşedinţi chiar asta şi-au dorit: să ridice miza la maxim.
nr.3/2005 
