În timp ce despre propagandă a auzit şi vorbeşte toată lumea, despre operaţii informaţionale (information operations cu acronimele INFO OPS in va­­riantă NATO şi IO în accepţie ame­ricană) doar câţiva iniţiaţi din anumite sfere militare, politice şi academice pot spune că ştiu despre ce este vorba. Asemănător, reclama şi publicitatea aparţinând cotidianului nostru comun sunt binecunoscute tuturor, dar la ce se referă şi cum se practică operaţiile psihologice sau PSYOPS (Psychological Operations) doar câţiva militari spe­cia­lişti din câteva armate moderne pot răs­punde în deplină cunoştinţă de cauză. În fine, noţiunea de relaţii publice sau PR (Public Relations în terminologie euro­peană) sau PA (Public Affairs în terminologia nord-americană) tinde să-şi câş­tige identitatea în conştiinţa publică cu din ce în ce mai multă acurateţe, datorită aplicabilităţii sale, deopotrivă comerciale şi instituţionale. Toţi aceşti termeni sunt folosiţi în legătură cu tendinţa dintotdeauna a oamenilor de a-şi influenţa, de a-şi convinge sau pur si simplu de a-şi impresiona semenii, cu sau fără un scop bine definit, şi într-un mod mai mult sau mai puţin onest.

Propaganda noastră cea de toate zilele

Termenul de propagandă aparţine limbajului comun al omului de pe stradă. Puţini sunt însă cei ce dovedesc o oare­care reţinere în a folosi acest cuvânt şi implicit în a fi corecţi atunci când îl atribuie. În discuţiile conviviale cu prietenii sau în declaraţiile politicienilor, cuvântul propagandă apare însă destul de frecvent şi de fiecare dată el poartă o conotaţie peiorativ-negativă. Propa­gan­da este rău famată nu numai în ţările fost comuniste, fost fasciste sau naziste, ci în toate democraţiile de tip occiden­tal. Pentru majoritatea covârşitoare a oamenilor, propaganda este asociată unei intenţii ascuns-malefice şi drept urmare este imorală şi reprobabilă sau, în cel mai bun caz, de neluat în seamă.

Deşi nu au cunoscut niciodată antecedente propagandistice totalitare de tip nazist sau comunist, americanii au elaborat o definiţie oficială destul de cu­prinzătoare a propagandei. În doc­trina pentru operaţii psihologice a forţelor armate americane din 1994 şi 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii „oficiale" ale propagandei înscrisă într-un document doctrinar militar: „orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al spon­sorului acestei comunicări". Tot în aceste documente poate fi găsit drept termen de comparaţie şi definiţia propa­gandei cuprinsă în documentele NATO, definiţie similară cu cea ame­ricană: orice informaţie, idee, doctrină sau apel special diseminat în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau com­portamentului oricărui grup specificat, în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei acţiuni. Pentru americani orice formă de comunicare, (aşadar inclusiv relaţiile publice, ope­raţiile psihologice sau chiar şi reclama) poate fi atinsă de virusul propagan­distic, rezultând astfel o influenţare cu mijloace neprecizate a psihicului şi raţionalului unei ţinte alese, în beneficiul emitentului. Generozitatea acestor defi­ni­ţii este cu atât mai surprinzătoare cu cât ele pot găzdui nu numai conceptul operaţiilor informaţionale, dar şi majo­ritatea categoriilor dispuse sub umbrela acestora. Mai mult decât atât, aceeaşi doctrină americană pentru operaţii psihologice întrunite din 2003 defineşte contrapropaganda drept activităţi de operaţii psihologice de identificare şi avertizare asupra intenţiilor propagan­distice ale adversarului. Prin urmare jocul delimitărilor conceptuale doctri­nare pare să ignore logica bunului simţ, care ar accepta cu greu un răspuns la întrebarea de ce numai adversarului îi este atribuită practica detestabilei pro­pa­gande, în timp ce forţelor proprii le revine doar onorabila şi legitima misiune a contrapropagandei, materializabilă prin igienizatul instrumentar doctrinar al operaţiilor psihologice. Semnificativă este şi precizarea nelipsită din sus-numitele doctrine conform căreia pro­pa­ganda se face doar în interesul şi bene­ficiul emitentului şi sponsorului acesteia.   

Fiind mult mai liberi şi mai detaşaţi de susceptibilităţi politice, istoricii şi sociologii contemporani au excelat în analize şi definiţii ale propagandei, pe care au disecat-o din punct de vedere politic, social, psihologic şi chiar filozofic. Spre exemplu, istoricul britanic Oliver Thomson, după ce şi-a dat acor­dul pentru sintagma despre propagandă lansată de clasicii americani Walter Lippmann şi Naom Chomsky - înţeleasă ca o „fabrică ce produce consensul" -,  a propus la rândul său o definiţie foarte simplă: utilizarea capacităţilor de comu­nicare de orice fel de către un grup de oameni pentru obţinerea unor schimbări atitudinale şi comportamen­tale asupra altui grup de oameni. Această definiţie este mai largă decât cea propusă în doctrina militară ameri­cană, deoarece ea nu face nici o refe­rire la obligativi­tatea existenţei unor intenţii oneroase ale emitentului sau la identitatea dintre sponsor şi beneficiarul propagandei. Potrivit lui Thomson grupul de oameni ce iniţiază, beneficiază sau suferă de pe urma propagandei poate fi deopotrivă identificat drept o instituţie a statului sau o companie privată, iar metodele şi mijloacele utilizate de acest sponsor pot fi alese din întreg arsenalul comunica­ţional disponibil.

Foarte apropiat de fenomenele contemporane din sfera comunicării publice în mediile militare şi politice, istoricul britanic Philip Taylor se păstrează în limite la fel de largi pentru definirea pro­pa­gandei, prin care înţelege o acţiune deliberată de persuasiune a oamenilor pentru ca aceştia să gândească şi să se comporte într-un fel dorit anume. Taylor insistă asupra caracterului deliberat, precis şi oneros direcţionat al demer­sului persuasiv, punând şi el semnul identităţii între sponsorul-emitent şi be­neficiarul propagandei. Mai mult decât atât, Taylor nu se sfieşte să califice ono­rant-inocentele relaţii publice drept o ramură a propagandei căreia i s-a ata­şat o etichetă simpatică (nice label), în timp ce publicitatea sau reclama sunt identificate doar ca forme economice ale propagandei. Deşi Taylor nu o afirmă explicit, dar continuând potrivit logicii sale, se poate afirma despre operaţiile psihologice şi cele informaţionale că nu sunt nimic altceva decât aplicaţii militare moderne ale eternei propa­gande, opinie pe care o împărtăşim şi o susţinem în totalitate. Ceea ce din punctul de vedere al lui Taylor legiti­mează operaţiile informaţionale militare sau civile naţionale desfăşurate de statele democratice este faptul că ele sunt conduse de politicieni aleşi demo­cratic şi care folosesc instrumentarul operaţiilor informaţionale în implemen­tarea politicii lor. Taylor acceptă chiar şi ideea deosebit de actuală privind necesitatea unei propagande de integrare într-o societate democratică, dar cu două condiţii: un plus de educaţie şi cultură pentru marea masă a catego­riilor mai de jos ale societăţii şi tot pentru aceleaşi categorii un şi mai larg acces la informaţie.

De altfel, aceasta este tronsonul de raţionament pe care teoreticienii brita­nicii se întâlnesc cu francezii, în speţă cu cel ce este considerat drept unul din teoreticienii postbelici clasici ai propa­gandei, sociologul Jacques Ellul: propa­ganda este un proces de persuasiune ce face parte în mod normal şi firesc din dinamica vieţii politice democratice. În clasica analiză a lui Ellul pot fi identi­ficate numeroase elemente comune între propagandă şi operaţiile infor­maţionale. Propaganda, spune Ellul, trebuie să fie totală, adică să utilizeze toate mijloacele disponibile în atingerea obiec­tivelor propuse; exact acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul operaţiilor informaţionale care sinergizează şi coordonează toate resursele dome­niului. De asemenea în viziunea lui Ellul, propaganda trebuie să fie continuă şi durabilă; la fel sunt concepute şi pro­gramele campaniilor de operaţii infor­maţionale cu eficienţă cuantificabilă doar pe termen lung. Analiza ţintei avută în vedere de propagandist sau de specialistul în PSYOPS, la fel ca şi cel în INFO OPS, se face plecând de la ex­ploatarea aceloraşi vulnerabilităţi de ordin sentimental, material sau precon­ceptual al celor cărora se doreşte a li se influenţa comportamentele şi reacţiile. În fine, se poate spune că Ellul a prefigurat încă din 1961 transfigurarea propagandei în operaţii informaţionale, atunci când afirmă că putem vorbi despre propagandă dacă acest an­samblu de publicitate, de relaţii publice, de asistenţă socială (viitoarea cola­borare civili-militari, cunoscută sub nu­mele de CIMIC sau CA – Civil Affairs) provoacă o anumită concepţie globală a societăţii, un anume mod de viaţă.             

Evidenta apartenenţă intrinsecă a propagandei la viaţa politică în demo­craţiile de tip occidental a fost exploa­tată copios în perioada postbelică de ideologii comunişti pentru a legitimiza şi oficializa propaganda de stat, chiar şi după ce aceasta fusese compromisă de regimurile fasciste şi naziste. Mihai Milca definea în 1981 propaganda po­litică drept un conglomerat de feno­mene sociale şi politice, psiho-sociale, ideologice şi culturale sau altfel spus, un fenomen social global, total. Aşadar dacă totul stă sub semnul propagandei, atunci de ce să nu facem din ea o instituţie oficială, respectabilă, ubicuă precum aerul, dar menţinută sub con­trolul şi în beneficiul strict al emitentului şi beneficiarului acestuia – partidul comunist, unicul existent şi aflat la putere în stat. După doar câţiva ani de violentă represiune dictatorială, timp în care sunt clipă de clipă agresaţi cu obstinaţie de o propagandă deşănţată, oamenii încep să perceapă propaganda drept ceva firesc, un inevitabil ingre­dient al decorului cotidian. Au trăit acest sentiment atât italienii şi germanii sub regimurile totalitare de dreapta, cât şi ruşii începând din 1917, iar după 1945 şi multe alte popoare sub la fel de repre­sivele regimuri totalitare de stânga.

Legitimizarea propagandei prin INFO OPS

Chiar şi printre militarii români de rang foarte înalt domneşte o dulce confuzie referitor la acest concept nou, de sorginte americană şi care a fost adoptat şi de NATO în 1999. Multora le este încă imposibil să deosebească operaţiile informaţionale (INFO OPS – în terminologia NATO sau IO – în termi­nologia militară americană) de cele psi­hologice (PSYOPS) sau să desprindă sintagma operaţiilor informaţionale, de cea total diferită a informaţiilor militare, cunoscute sub genericul de intelligence. Cu toate acestea, în operaţiile sau conflictele militare multinaţionale moderne în care sunt implicaţi şi militari români, aceste concepte  - INFO OPS şi PSYOPS - funcţionează cu mai mult sau mai puţină eficienţă, fiind abundent acoperite din punct de vedere doctrinar.   

Americanii fiind consideraţi „părinţii legitimi" ai operaţiilor informaţionale, credem că analiza conceptului trebuie să plece de la definiţia doctrinară militară. În  1995 Doctrina operaţiunilor militare întrunite a forţelor armate ale SUA identifica afacerile publice (PA) PSYOPS-ul şi diplomaţia publică drept aspecte ale instrumentarului informa­ţional al strategiei de securitate naţio­nală, fiecare dintre aceste aspecte reprezentând funcţii distincte ale unui obiectiv unic. Conform doctrinei ameri­cane întrunite a operaţiilor informa­ţio­nale (IO) acestea implică acţiuni îndrep­tate împotriva informaţiilor şi sistemelor informaţionale ale adversarului, simul­tan cu protejarea propriilor informaţii şi sisteme informaţionale. Această defini­ţie este extrem de puţin lămuritoare în privinţa detaliilor definitorii ale elemen­telor componente. În ceea ce priveşte un sistem informaţional, el reprezintă în concepţia americanilor întreaga infra­structură, organizare, personal şi acele componente care colectează, proce­sează, înmagazinează sau acţionează pe bază de informaţii, precum şi proce­sele bazate pe informaţii.

La fel de generale sunt şi aspectele definitorii ale operaţiilor informaţionale ofensive şi defensive. Astfel operaţiile informaţionale ofensive presupun utili­zarea integrată a acelor capacităţi de­sem­nate care – sprijinite fiind prin  acţiuni de intelligence - pot susţine atât influenţarea liderilor şi factorilor de decizie ai adversarului, cât şi îndeplinirea unor obiective specifice. Lucrurile încep să se limpezească în momentul în care doctrina americană enumeră, fără a limita,capacităţile avute în vedere a fi utilizate de operaţiile informaţionale ofensive la o serie de acţiuni tipic războinice, precum opera­ţiile de securitate operaţională, de înşe­lare militară, PSYOPS, război electronic, atacuri şi distrugeri fizice, operaţii infor­maţionale speciale şi atacuri asupra reţelelor de calculatoare.

În ceea ce  priveşte operaţiile infor­maţionale defensive americane, aces­tea presupun integrarea şi coordonarea politicilor, procedurilor, operaţiilor, personalului şi tehnologiilor în scopul protejării şi apărării propriilor informaţii şi sisteme informaţionale. Această defensivă informaţională este realizată de militarii americani prin operaţii de securitate informaţională, de contra-înşelare militară, de contra-propa­gan­dă, contra-informativă, război electronic şi speciale. Lipsesc deci din panoplia defensivei informaţionale americane PSYOPS-ul, distrugerea fizică şi înşe­larea militară.

Ceea ce este esenţial în concepţia operaţiilor informaţionale americane – idee ce se regăseşte şi în viziunea NATO – este acest principiu coordonator şi in­tegrator al mai multor activităţi deose­bite în sine, dar toate având scopuri persuasive, din perspectiva sinergizării efectelor acestora pentru îndeplinirea unui anumit obiectiv comun. Cu alte cuvinte, pragmatismul american a determinat creşterea eficienţei tuturor activităţilor din sfera comunicării în masă prin coordonarea unitară a aces­tora în cadrul integrator creat şi susţinut de operaţiile informaţionale. Practic, INFO-OPS-ul nu duce la crearea nici unui produs specific, cu toate că pro­dusele create în cadrul operaţiilor psi­ho­logice, relaţiilor publice, CIMIC-ului, înşelării militare sunt coordonate şi inte­grate prin mecanismele operaţiilor infor­maţionale.   

În comparaţie cu americanii, con­ceptul de operaţii informaţionale – INFO OPS – este mult mai precis delimitat în doctrina NATO, probabil pentru a nu trezi suspiciuni sau resentimente nici unuia dintre membri. In primul rând, domeniul INFO OPS este definit de trei piloni: oamenii – adică liderii de opinie şi factorii de decizie; apoi sistemele de hard – respectiv reţelele de calcula­toare şi procesare date şi în fine, pro­cesele ce-i leagă pe lideri de sisteme, de exemplu structurile organizaţionale tehnici, tactici, proceduri. În cadrul acestui spectru, operaţiile informa­ţionale sunt acele procese coordonate, în continuă mişcare care reunesc activi­tăţile diplomatice, politice şi militare ale NATO pentru influenţarea factorilor de decizie non-NATO în sprijinul obiec­tivelor Alianţei. Pe de altă parte, con­form Politicii NATO, operaţiile informa­ţio­nale militare sunt acele acţiuni coor­donate în scopul influenţării liderilor şi factorilor de decizie adversari pentru sprijinirea totalităţii obiectivelor Alianţei prin afectarea informaţiilor,  sistemelor şi proceselor bazate pe informaţie ale acestora, simultan cu exploatarea şi protejarea propriilor informaţii şi sis­teme bazate pe informaţie.

Nu lipsită de interes este şi evoluţia conceptului în cadrul Alianţei. Iniţial, în 1998, NATO priveau operaţiile informa­ţionale doar drept o strategie integra­toare în cadrul  politicii războiului de co­mandă şi control – C2W. Apoi în ianuarie 1999 a fost individualizat şi dezvoltat conceptul de INFO OPS de către Comitetul Militar al NATO prin docu­mentul MC 422 ca o armă de sine stătătoare, cu aplicabilitate militară deplină. În 19 septembrie 2002 a fost promulgată noua politică militară a NATO în domeniul de sine stătător al INFO OPS (MC 422/1) care a statuat termenul de Military INFO OPS – operaţii informaţionale militare, distincte de Strategiile Informaţionale ale NATO, dominate de diplomaţie şi politică. Pe de altă parte, dacă americanii îşi clasifică operaţiile informaţionale în ofensive şi defensive, Alianţa îşi defineşte aceste acţiuni în strategice, operative şi tac­tice. La nivel strategic, operaţiile infor­maţionale urmăresc influenţarea lide­rilor de opinie şi a proceselor de luare a deciziei din cadrul naţiunilor non-mem­bre NATO  prin diseminarea anumitor mesaje politice, prin iniţiative diplo­matice şi acţiuni militare de ordin strategic. La nivel operativ – adică acoperind un teatru de operaţii anume, precum cel din Kosovo sau din Afganistan, în jurul Kabulului - INFO-OPS-ul aliat se desfăşoară conform unei strategii informaţionale militare pentru îndeplinirea de către comandantul mi­litar al teatrului a unor anumite obiec­tive politico-militare bine definite prin reali­zarea unor efecte informaţionale şi psi­ho­logice asupra unor lideri şi procese. În sfârşit, la nivel, tactic operaţiile informaţionale se realizează prin planuri de acţiune locale şi prin derularea întregului proces de feed-back infor­maţional direct din teren. La toate nivelele se urmăreşte în primul rând cucerirea şi apoi păstrarea superiorităţii şi iniţiativei informaţionale faţă de ad­versar,  liderii sau grupurile ţintă avute în vedere. Cu alte cuvinte, începând de la mijlocul anilor 90, Alianţa Nord Atlantică şi-a dezvoltat în mod continuu şi la toate nivelurile mecanisme din ce în ce mai sofisticate de planificare, coor­donare, desemnare a ţintelor, evaluare şi integrare a tuturor capacităţilor sale cu potenţial de comunicare şi influen­ţare a acelor grupuri ţintă sau lideri avuţi în vedere.         

În ceea ce-i priveşte pe români ei nu dispun încă nici de elemente doctrinare, nici de structuri de operaţii infor­ma­ţionale, deşi defunctul regim ceauşist reuşise să atingă un înalt grad de centralizare şi coordonare a industriei propagandistice comuniste. Prima criză a unor cetăţeni români luaţi ostateci în Irak a cuprins însă toate elementele ne­cesar a fi coordonate sub spectrul ope­­raţiilor informaţionale. Problema româ­nilor în acea criză a fost tocmai lipsa de experienţă şi a pre-existenţei unui me­canism eficient de coordonare a tuturor domeniilor şi acţiunilor. Acest mecanism a fost materializat ad-hoc prin faimoasa celulă de criză instalată la Cotroceni sub conducerea nemijlocită a preşedintelui Traian Băsescu şi care a coagulat toate eforturile de soluţionare a crizei. Privind din exterior evoluţia evenimentelor se poate totuşi identifica modul de reacţie a elementelor componente tipice ale panopliei informaţionale. Astfel, relaţiile publice au avut un rol central atât prin declaraţiile publice ale preşedintelui (28 martie, 13 aprilie), ale primului ministru sau ale ministrului de externe, cât şi prin comunicatele de presă, care mai mult decât oricând în România post-decem­bristă, au fost apoi analizate şi disecate cuvânt cu cuvânt şi chiar printre aces­tea. Un rol major l-a avut şi dialogul neoficial dintre celula de criză şi liderii principalelor organe de presă din Bucureşti, dialog care a influenţat direct trendul mediatizării crizei şi implicit crearea climatului psihologic în rândul opiniei publice. Greu de afirmat dacă teroriştii au avut iniţial vreun plan de agresiune psihologică progresivă, dar această componentă majoră – specifică de altfel oricărui act terorist - a fost mai mult decât evidentă. Canalele de comu­nicare mediatică folosite de către terorişti (televiziunile Al Jazeera, apoi Prima TV) efectele psihologice ale mizanscenei fiecărui mesaj video cu ostaticii (la început festiv colorat şi animat, de tip Hollywood, apoi într-un alb-negru apocaliptic, cămaşa porto­calie a morţii – replică a ţinutei deţinu­ţilor de la Guantanamo) au fost subiecte de discuţie şi analize mai mult sau mai puţin competente şi autorizate pe toate canalele media române. Ceea ce evident că a lipsit părţii române a fost un plan de contracarare a efectelor unei astfel de agresiuni psihologice asupra populaţiei, dar şi asupra clasei politice şi liderilor de opinie. La fel de slab pregătită a fost şi întreaga clasă politică (s-a mers până la oferte aberant-ridicole de schimb de ostatici formulate emfatic şi populist de un lider de partid parla­men­tar). Mulţi politicieni de „frunte" nu ştiau cât de cât clar care erau ampli­tudinea, poziţia şi specificul prezenţelor militare române în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan, nefiind capabili să distingă între o prezenţă sub steagul NATO şi una în cadrul unei Coaliţii. Mult mai puţine pretenţii au putut fi formulate la nivelul reacţiilor emoţionale ale omului de rând care habar nu avea despre implicaţiile nu numai militare, ci şi efectele politice sau imagologice pe termen mediu şi lung ale unei retrageri a trupelor române din Irak sub dictatul unui şantaj terorist. Stupefacţia autori­tăţilor faţă de cvasi-totala necunoaştere de către populaţie a raţiunilor (avantaje şi dezavantaje politice, economice pe termen scurt, mediu şi lung pentru statul român) şi a cadrului în care trupele române acţionează în teatre de operaţii în afara ţării nu a fost egalată decât de deruta în găsirea unei soluţii rapide şi eficiente de contracarare a presiunii străzii la inacceptabila retragere a tru­pelor din Irak. Despre aportul ser­viciilor secrete, a intelligence-ului, aşa cum era şi firesc, prea puţine lucruri s-au spus în public, dar toată lumea a recunoscut contribuţia şi rolul major al acestora, nu doar ca furnizoare de infor­maţii şi analize, ci mai ales ca actori principali ai crizei. Diplomaţia publică a intrat şi ea pe o poziţie centrală în arena crizei prin intervenţiile ambasadorului român la Bagdad pe lângă organizaţiile religioase sau autorităţile irakiene, prin reacţiile diplomaţiei SUA, precum şi dezbaterile din forurile europene. Foarte important a fost şi managementul eveni­mentelor iniţiate de autorităţi sau de alte forţe în perioada crizei, precum aresta­rea afaceristului sirian Omar Hayssam sau manifestaţiile destul de firave de solidaritate cu ostaticii şi mai ales slo­ganurile antimilitariste aferente aces­tora în Bucureşti sau în provincie. Aşa­dar, criza ostaticilor a marcat inter­acţiu­nea unei multitudini de domenii de acţiune a căror coordonare a fost ges­tio­nată empiric şi cu evidente sincope, situaţie care nu ar fi fost posibilă dacă România ar fi dispus de o structură informaţională cel puţin la nivelul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.     

Misterele PSYOPS

În ianuarie 1962 militarii americani au renunţat doctrinar la termenul de „război" psihologic şi l-au înlocuit cu cel de „operaţii" psihologice - PSYOPS, deoarece aceste acţiuni vizau nu doar forţele armate ale inamicului, ci şi popu­laţia civilă a acestuia, iar pe fundalul războaielor comuniste de eliberare naţio­nală, foarte populare în acea pe­rioadă, asumarea desfăşurării unui război psihologic împotriva civililor devenea extrem de „incorectă politic". Cu toate acestea, mass-media continuă să prefere adesea mult mai belicosul şi mai spectaculosul termen de „război psihologic" chiar şi atunci când se vorbeşte în decorul unor teatre de operaţii unde nimeni nu se bate, ci se menţine pacea, sau despre zone în care nici măcar nu se desfăşoară operaţii militare. La fel ca şi în cazul ope­raţiilor informaţionale (de fapt înaintea aces­tora) NATO a preluat tot de la americani conceptul de PSYOPS, căruia i-a ataşat câteva necesare şi inevitabile limite şi precauţii politice.

În manualul din 2000 al PSYOPS-ului american este specificat scopul acestor acţiuni drept acela de a influenţa com­portamentele audienţei ţintă în sprijinul obiectivelor naţionale ale politicii Statelor Unite, precum şi intenţiile co­mandantului militar la nivelul strategic, operativ şi tactic de ducere a războiului. Practic, comandanţii planifică operaţiile psihologice pentru a dirija informaţii şi indicatori selectaţi spre audienţe ţintă străine în scopul de a le influenţa emoţiile, motivele, raţionamentele şi în ultimă instanţă comportamentele guver­nelor, organizaţiilor, grupurilor şi indivi­zilor străini. Manualul american de operaţii psihologice din 1994, în glosarul de termeni şi acronime, defineşte şi repudiatul concept de război psihologic drept o combinaţie între propagandă şi acţiuni psihologice planificate, având acelaşi scop de influenţare a opiniilor, emoţiilor, atitudinilor şi comporta­men­telor grupurilor ostile străine pentru sus­ţinerea îndeplinirii obiectivelor naţio­nale. Cu alte cuvinte, în caz de război, detestabila propagandă devine accep­tabilă atunci când este îndreptată împotriva unui grup ostil străin.

Conform politicii NATO pentru ope­raţii psihologice din 2002 acestea sunt desfăşurate pentru a transmite direct anumite informaţii şi indicatori selectaţi spre guverne, grupuri şi indivizi aparţinând unei tabere duşmane, aliate sau neutre (în 2004 a fost eliminată precizarea naturii duşmane, aliate sau neutre a grupurilor ţintă avute în vedere, preferându-se mult mai generos diplomatica formulă a ţintelor aprobate) în scopul influenţării emoţiilor, atitu­dinilor, motivelor, percepţiilor, raţiona­men­telor şi în final a deciziilor şi com­portamentelor acestora, pentru îndepli­nirea unor obiective politice şi militare. Din această definiţie pot fi detectate câteva constante prezente atât în doc­trina NATO, cât şi în cea a SUA, conform cărora PSYOPS-ul lucrează a) cu informaţii selectate, b) îndreptate doar împotriva unor audienţe care iniţial erau doar străine, ulterior fiind acceptată orice ţintă aprobată, c) în scopul in­fluen­ţării respectivelor ţinte, d) în bene­ficiul sponsorului PSYOPS. Natura aces­tor constante merită câteva precizări. Informaţiile selectate în cauză pentru a fi diseminate pe canalele PSYOPS nu sunt exclus a fi intenţionat false şi cu o falsă identitate a emitentului (caz în care am avea de-a face cu un PSYOPS negru, aşa cum a practicat adesea CIA în războiul din Vietnam, dar şi în primul război din Golful Persic), tot aşa cum în PSYOPS-ul numit gri, emitentul are o identitate neprecizată, iar acurateţea informaţiilor este departe de a fi garantată. O identitate clar asumată a emitentului împreună cu o perfectă acurateţe şi credibilitate a informaţiilor selectate spre diseminare întâlnim doar în cazul PSYOPS-ului alb, practicat cu deosebire de forţele multinaţionale în operaţii de menţinere a păcii. În privinţa audienţei străine avute în vedere de PSYOPS-ul american sau NATO, ceea ce pare a fi limpede este doar faptul că aceasta nu se referă la propriile trupe şi cetăţeni, în timp ce  ţinte civile sau militare aliate sau neutre se pot afla oricând în vizorul operaţiilor psihologice; formularea de „ţinte aprobate" lasă loc unei plaje practic nelimitate de audienţe vizate de PSYOPS, inclusiv trupe şi cetăţeni proprii (eventual cei în pericol a fi virusaţi de germeni extre­mist-terorişti) şi în acelaşi timp scoate PSYOPS-ul de sub incidenţa strict militară a deciziei comandantului şi-l subordonează factorului politic.

Draftul din ianuarie 2005 a doctrinei NATO privind operaţiile psihologice (AJP 3.7) identifică trei categorii de astfel de operaţii, identificarea acestora fiind făcută pentru a facilita delimitarea ­responsabilităţilor autorităţilor naţiona­le, ale naţiunii gazdă şi ale Alianţei. Astfel, operaţiile psihologice strategice sunt rezervate responsabilităţilor naţio­nale ale statului care le desfăşoară şi au drept obiectiv fie câştigarea sprijinului şi a cooperării unor grupuri de audienţă prietene sau neutre, fie reducerea voin­ţei şi capacităţii de luptă a audienţelor ţintă ostile sau potenţial ostile. Aşadar NATO nu va desfăşura operaţii psiho­logice strategice, chiar dacă Consiliul Nord Atlantic se poate constitui ca un forum de coordonare a PSYOPS-ului stra­tegic desfăşurat de naţiunile mem­bre cu acţiunile militare ale Alianţei. Care însă dintre naţiunile membre NATO au capacitatea de a desfăşura PSYOPS naţional la nivel strategic? Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, mai nou şi Germania au astfel de capacităţi şi re­surse PSYOPS şi cam atât; adică apro­ximativ tot aceleaşi state capabile să-şi proiecteze independent forţele lor ar­mate oriunde în lume şi implicit să poarte operaţii militare ofensive sau defensive. Rezultă că operaţiile psiho­logice strategice chiar dacă sunt desfă­şurate cu un instrumentar şi un regu­lament strict militar se află sub o la fel de strictă subordonare politică, cu toate limitele ofensive şi defensive pe care această subordonare le implică.

Avem apoi operaţiile psihologice de răspuns la criză pe care NATO şi le asumă la nivel operativ şi tactic asupra grupurilor ţintă aprobate din interiorul teatrelor de operaţii. Scopul declarat al acestora este crearea unei atmosfere de susţinere a obiectivelor misiunii comandantului NATO şi de cooperare între părţile aflate în conflict, precum şi sprijinul protecţiei forţelor. Este vorba despre ceea ce face în prezent PSYOPS-ul din NATO în teatrele de operaţii ale SFOR şi KFOR din Bosnia, respectiv din Kosovo, precum şi în cel al ISAF din jurul Kabul-ului, în Afganistan. Toate aceste misiuni aparţin spectrului operaţiilor de menţinere sau impunere a păcii astfel încât şi obiectivele unor astfel de campanii PSYOPS sunt relativ modeste şi rezervate exclusiv PSYOPS-ului alb, spre deosebire de cel strategic, pe care o naţiune îşi poate asuma răspunderea de a-l practica în forma sa neagră sau gri. Având în vedere „ino­cenţa" acestor obiective ale PSYOPS-ului aliat în operaţiile de tip peace-keeping, se pune problema distincţiei acestora de cele ale relaţiilor publice practicate de acelaşi comandament asupra unor audienţe care în mare măsură sunt aceleaşi. Întâlnim astfel campanii de tip „Imaginea KFOR" atât în planurile PSYOPS, cât şi cele ale PR-ului, ambele fiind coordonate sub umbrela INFO-OPS mesajele diseminate fiind în esenţă aceleaşi.

În sfârşit, tot la nivel tactic şi operativ, NATO îşi declară operaţiile psihologice de luptă. Acestea pot fi îndreptate împotriva unor audienţe ţintă aprobate pentru înfrângerea adver­sa­rului prin reducerea sau anihilarea voin­ţei de luptă a acestuia, simultan cu spri­jinirea libertăţii operaţionale a coman­dantului forţei. Acest tip de operaţii psihologice, la fel ca şi cele de răspuns la criză sunt conduse sub ordinele co­man­damentelor strategice ale NATO sau subordonate acestora. Există şi unele limite impuse acestor operaţii: ele nu vor fi îndreptate împotriva mass-media internaţionale, a naţiunilor mem­bre NATO, a forţelor aliate şi a civililor din exteriorul teatrului de operaţii.           

În ceea ce-i priveşte pe români, aceştia s-au grăbit să adopte în ma­nualul lor de operaţii psihologice ultima variantă a definiţiei NATO, cea cu „ ţintele aprobate", fără a-şi pune prea mult problema redeşteptării unor sus­cep­ti­bilităţi propagandistice comuniste de foarte curând apuse: activităţi planificate care utilizează metode şi mijloace de comunicare direcţionate spre grupuri ţintă aprobate cu scopul de a influenţa percepţii, atitudini şi com­portamente care afectează îndeplinirea obiectivelor politico-militare.

 ªeful Statului Major al SHAPE/ACO, amiralul sir Jan Garnett aprecia, în apri­lie 2004, PSYOPS şi relaţiile publice drept cei doi piloni complementari ai campaniilor de operaţii informaţionale desfăşurate de NATO în teatrele sale de operaţii din Balcani sau Afganistan. Pe de altă parte, dr. Jamie Shea – locţiitorul asistentului secretarului general al NATO pentru relaţii externe din cadrul departamentului de diplomaţie publică – sublinia faptul că dacă până în 1990 succesul Alianţei a constat în pre­ve­nirea şi evitarea unei acţiuni militare directe, în 2004 credibilitatea şi eficienţa NATO trebuie dovedite zilnic prin fapte concrete, iar aceste fapte pot fi afir­mate, tocmai prin PSYOPS şi relaţii publice. Cu alte cuvinte, NATO nu poate părăsi un teatru de operaţii şi să declare misiunea îndeplinită până nu a reuşit să „cucerească mintea şi sufletul" atât ale populaţiei locale pentru a nu mai fi an­trenată într-un alt conflict, cât şi cele ale opiniei publice din spaţiul metropolitan al Alianţei care trebuie convinsă asupra necesităţii şi eficienţei respectivei operaţiuni. Din această perspectivă, PSYOPS a devenit „o industrie în plină dezvoltare", constituind miezul oricărei operaţii de sprijin al păcii, al cărei succes final depinde în mare măsură de modul de planificare şi executare a respectivelor operaţii psihologice.

Aşa cum americanii au făcut din chinezul Sun Tzi un superstar al gândirii şi teoriei lor PSYOPS şi INFO OPS, a sosit timpul ca europenii din NATO să redes­co­pere principiile italianului re­nascentist Machiavelli şi să le pună în practică, sub logo-ul noilor arme care nu ucid.     

Relaţiile publice sau propaganda cumsecade

Din întreaga panoplie a operaţiilor informaţionale, relaţiile publice repre­zintă unul din cele mai cunoscute dome­nii care, în egală măsură, au atât o aplicabilitate militară, cât şi una civilă, deoarece apelativele de Public Rela­tions, Public Information, Public Affairs acoperă în fond aceleaşi principii şi reguli de desfăşurare, indiferent de locul şi cadrul lor de acţiune. Un caz similar, dar mult mai sensibil, este şi cel al diplomaţiei publice. Revenind la ceea ce vom numi în continuare doar relaţii publice – PR – trebuie încă o dată subliniat faptul că domeniul a fost de­finit la început în spaţiul civil-co­mercial şi abia apoi – odată cu noua relaţie postbelică dintre armată şi societatea civilă - a fost aplicat cu deosebit succes şi în spaţiul militar. În acelaşi timp, la fel de semnificativ este şi faptul că PR-ul este practicat pe scară largă atât în spaţiul instituţional, public, cât şi în cel privat: nici o instituţie cât de cât importantă a statului şi nici o companie sau întreprindere privată nu mai pot face abstracţie de imaginea lor publică şi în consecinţă şi-au constituit o structură – fie ea şi doar dintr-o singură persoană – responsabilă de relaţiile publice. 

Deşi conceptul de relaţii publice a fost consacrat definitiv de teoreticianul Edward L. Bernays prin clasica sa lucrare Crystallizing Public Relations apărută în 1923 în Statele Unite, practica relaţiilor publice a apărut înainte de primul război mondial tot în SUA, din nevoia unor companii de căi ferate de a-şi îmbunătăţi imaginea publică. Iată, aşadar, o pragmatică şi oneroasă sor­ginte a relaţiilor publice, care, deşi provine din cerinţe economice şi comerciale, corespunde perfect co­or­do­natelor propagandei şi ulterior ope­raţiilor psihologice, care ambele presu­pun acţiuni de influenţare a unei ţinte în beneficiul sponsorului.

Istoricul britanic Philip Taylor a cali­ficat fără echivoc relaţiile publice drept o propagandă ambalată sub o etichetă ceva mai simpatică, în timp ce nici un practician al PR din ziua de astăzi (mai ales unul provenind dintr-o ţară fost comunistă) nu acceptă nici cea mai mică asociere cu propaganda. Cu toate acestea, în debutul unei consistente monografii, germanul Michael Kunczik îşi afirmă la fel de categoric opinia că între propagandă şi relaţii publice nu există nici o diferenţă. Kunczik la fel ca şi alţi analişti consideră că fobia de eufemisme de tip „informarea opiniei pu­blice", „modelarea opiniei publice", „diri­jarea opiniei publice" nu reprezintă decât sinonime pentru propagandă atâ­ta timp cât masele sunt influenţate într-o anumită direcţie printr-o infor­mare şi argumentare conştient unila­terală sau monovalentă. „Dacă am vrea să respectăm diferenţierea cerută dintre propagandă şi PR în cercetarea ştiin­ţifică, scrie acelaşi Kunczik, atunci am fi nevoiţi ca în fiecare caz să analizăm si­tuaţia motivaţională (integri­tatea etnică) şi mai ales sinceritatea şi cinstea celor care se ocupă de PR. Am fi deci nevoiţi ca de fiecare dată să cercetăm dacă o anumită măsură de PR a fost indu­bitabilă din punct de vedere etic".  

Pentru ca să se producă influen­ţarea într-un anumit sens al maselor nu este imperativ necesar ca informaţia diseminată printr-o declaraţie sau con­ferinţă de presă de exemplu, să fie departe de adevăr sau grav trunchiată sau scoasă din context; este suficient ca respectiva informaţie să fie „selec­tată" (atribut folosit mai ales în cazul ope­raţiilor psihologice) şi contextua­lizată într-un mod corespunzător obiec­ti­vului final. Orice responsabil de PR lucrând în spaţiul privat civil sau militar va afirma sus şi tare că nu va ascunde niciodată o informaţie negativă reală refe­ritoare la instituţia pe care o repre­zintă doar pentru a nu afecta ima­ginea acesteia. Spre exemplu, în România, unde susceptibilitatea post decembristă la propagandă şi scenarită este deose­bit de ridicată, două dintre principiile Ministerului Apărării Naţio­nale în domeniul informării publice formulate la sfârşitul anilor 90 statuează că: „In­for­maţiile nu vor fi declarate ca secrete sau împiedicate în vreun mod de a ajunge la cunoştinţa opiniei publice numai pentru a proteja organismul mili­tar  de critici sau alte situaţii neplăcute" şi în plus că „Difuzarea informaţiilor poate fi refuzată numai în cazurile când acest fapt ar afecta negativ securitatea şi apărarea naţională, siguranţa sau intimitatea unor militari sau civili din cadrul armatei". Ultimul dintre princi­piile PR-ului militar românesc afirmă cu o sentenţiozitate ce ar fi putut fi ceva mai reţinută, date fiind antecedentele, că: „Politica de informare publică a Mi­niste­rului Apărării Naţionale exclude categoric propaganda de orice fel". Credem că acest angajament este extrem de lăudabil şi benefic; poate că în ciuda unor contraexemple sau obiec­ţii pe care societatea civilă le-ar putea ridica, el a fost în esenţă respectat, dată fiind proverbiala rigoare şi corectitudine meticuloasă tipică militarilor. Problema rămâne în cazul celorlalte instituţii de bază ale statului român, supuse într-o mult mai mare măsură presiunii politice, cu toate amendamentele morale ale acesteia.  Pe de altă parte, doctrinele de specialitate ale multor state precizează în mod explicit, tocmai pentru păstrarea credibilităţii şi eficienţei ambelor dome­nii, că operaţiile psihologice tre­buie să acţioneze perfect distinct de relaţiile publice, această cerinţă deve­nind impe­ra­tivă mai ales într-un teatru de operaţii. În acest sens este relevantă precizarea din manualul de speciali­tate al armatei americane de relaţii publice din 1997: Dacă Civil Affairs (CIMIC sau relaţii civil-militari în termi­nologia românească) sau PSYOP se adresează populaţiei locale şi forţelor adverse, afacerile publice (Public Affairs) sunt îndreptate spre forţele SUA şi mass-media din SUA şi internaţionale. Chiar dacă audienţele ţintă sunt diferite, consistenţa mesajelor este importantă pentru credibilitate. Altfel spus, indife­rent dacă este vorba despre audienţe autohtone sau străine, acestea nu tre­buie minţite pentru a fi păstrată credi­bilitatea relaţiilor publice şi chiar a PSYOPS-ului alb specific operaţiilor de menţinere a păcii.

Aparenta inocenţă a relaţiilor pu­blice este valabilă doar în textele doc­trinare, pentru că în realitate principalul factor de presiune a relaţiilor publice este necesitatea imperativă a susţinerii şi promovării unei cât mai favorabile imagini publice a instituţiei sau liderului organizaţiei. În sfârşit, comună este şi dimensiunea managerială, în sensul integrării relaţiilor publice în procesul general de conducere al instituţiei, la fel ca şi propaganda în cadrul demersului politic sau operaţiile informaţionale în plaja mult mai largă a operaţiunilor militare.

Stabilirea tuturor acestor identităţi sau similitudini nu urmăreşte să pună semnul identităţii între relaţiile publice, operaţii informaţionale, psihologice şi propagandă, date fiind evidentele dife­renţe de nuanţă şi amplitudine, ci do­reşte doar să evidenţieze o sorginte comună şi liniile de confluenţă pentru a limpezi raporturile reale dintre aceste sfere ale comunicării în masă, distincte pentru cei care le profesează, dar adesea identice pentru cei care le receptează.