Populaţie războinică,
stabilită în urmă cu aproape 500 de ani în Rwanda, Burundi şi în Congo de Est.
Specialiştii discută încă pe tema originii lor, unii considerându-i un amestec
între nomazi de „rasă albă" şi africani (au „nasul drept"). Pe teritoriile
cucerite, tutsi au întemeiat regate conduse de mwami, cu ierarhii
rigide şi armate foarte eficiente. Instituţiile tribale şi gentilice şi-au menţinut
influenţa până în prezent. Populaţia majoritară hutu a fost dominată dur şi
tratată ca o „masă de sclavi." Regele Kigeri VI, rwandez, s-a impus şi în
Uganda; a pus bazele unei armate semipermanente, în prima jumătate a secolului
al XIX-lea. În Burundi, s-a distins regele N'Tare Rugamba, din dinastia
Banyiginya, din acelaşi secol al XIX-lea. Astăzi, peste 12 milioane de tutsi
sunt răspândiţi în Africa Subsahariană, fiind cunoscuţi ca oameni foarte
întreprinzători, militari, negustori, agricultori (crescători de vite),
intelectuali cu o excelentă conştiinţă identitară.
În 1890, regele Mwezi
Gisabo din Burundi s-a văzut obligat să accepte stăpânirea colonială germană.
Şase ani mai târziu şi Rwanda trecea sub control german. Din 1918, Rwanda şi
Burundi au intrat sub administraţie belgiană, sub tutelă internaţională.
Germanii şi belgienii au recunoscut întâietatea aristocraţiei tutsi, în
relaţiile cu populaţia majoritară hutu. Între 1959 - 1962, regatul Rwanda se prăbuşeşte,
proclamându-se republică independentă. Elita politică, militară, culturală,
economică tutsi devine ţinta unor masacre civile (soldate cu peste 1,7
milioane morţi). Între 1973 - 1992, conducerea dictatorială a preşedintelui J.
Habyarimana provoacă un sângeros „război de gherilă", susţinut de către populaţia
tutsi din Frontul Patriotic Rwandez, în frunte cu P. Kagamé.
Peste 600 000 de tutsi s-au exilat, mulţi dintre ei contribuind la
instalarea la putere a preşedintelui ugandez Y. Museveni (1986); în
contrapartidă, acesta din urmă permite instalarea de baze tutsi pe
teritoriul ţării sale. Pentru aplanarea conflictului dintre hutu şi tutsi,
Franţa detaşează o misiune militară în Rwanda.
Burundi şi-a proclamat
independenţa tot în 1962 şi a rămas cu regim monarhic până în 1966. Lupte între
elita tutsi şi hutu s-au înregistrat încă din 1961, dar s-au
intensificat din 1966. Preşedintele congolez, J. Mobutu a încercat să arbitreze
între tabere în propriul său interes (1967). Între 1987 - 1993, P. Buyoya, tutsi,
a deţinut funcţia de preşedinte al republicii. În octombrie 1993 a fost
asasinat preşedintele M. Ndadaye, hutu, de către rebelii tutsi. Imediat
s-au declanşat masacre executate de armată, poliţie şi comunităţile hutu. La 6
aprilie 1994 preşedinţii C. Ntaryamira (Burundi) şi J. Habyarimana (Rwanda) au
fost ucişi de rebeli tutsi. Masacrele se intensifică în Burundi şi iau
amploare în Rwanda. În ultimul stat, sub
conducerea colonelului T. Bogosora sunt exterminaţi peste 1 milion de tutsi.
Cu toate acestea unităţile tutsi - net superioare din punct de vedere al comenzii, disciplinei şi
spiritului militar - au trecut la ofensivă şi în iulie 1994 au cucerit capitala
Kigali. Peste 2 milioane de hutu s-au refugiat, însă, în Kongo - Kinshasa şi
Tanzania (unde au încadrat o Armată Populară de Eliberare). Autorii masacrelor
au primit pedepse foarte dure şi s-a trecut la o politică de „reconciliere naţională"
sub preşedintele P. Kagamé. Tutsi au revenit la putere şi în Burundi,
după lovitura de stat din iulie 1996, pregătită de P. Buyoya. Tenacitatea şi
spiritul lor organizatoric i-au făcut pe unii publicişti să-i considere pe tutsi,
„israelienii Africii."
În anii 1996 - 1998 a
avut loc aşa-numita „ofensivă tutsi" în Congo. Folosind ca bază de operaţii
Rwanda, forţe tutsi susţin revolta minorităţii tutsi din Congo de
Est şi pe liderul rebel L. Kabila, care se opunea preşedintelui J. Mobutu. L.
Kabila a obţinut victoria în mai 1997 (cu susţinere tutsi, angoleză,
namibiană şi zimbabwiană).
La scurt timp, L. Kabila
a intrat în conflict cu tutsi şi cu provinciile din est. Reizbucnind războiul
civil în Congo, trupele rebele congoleze precum şi cele din Rwanda, Burundi şi
aliata lor Uganda au luat sub control şi estul ţării, bogat în hidrocarburi şi
diamante. În replică, ajutoare din Angola şi Zimbabwe au intervenit în favoarea
lui L. Kabila. O conferinţă internaţională, desfăşurată la Lusaka, în 1999, a
stabilit un „program" de soluţionare democratică a conflictului. După
asasinarea preşedintelui congolez L. Kabila, puterea a trecut sub controlul fiului său, J. Kabila,
dar a reînceput şi războiul civil (2000 - 2001). În 2003 acţiunile militare au
încetat oficial, cu toate că vicepreşedintele congolez A. Ruberwa, tutsi
refuză încă să-şi demobilizeze miliţia de la frontiera cu Rwanda.
Pe fundalul războiului
civil din Congo - considerat de unii analişti drept o consecinţă a
„expansiunii" tutsi spre Atlantic - s-au înregistrat şi noi tulburări în
Rwanda şi Burundi. Rwanda a început să
se distanţeze de Uganda (aliat de bază al SUA şi Marii Britanii) ca urmare a
rivalităţilor pentru zonele din Congo de Nord - Est. Concomitent influenţa
anglo - saxonă a rămas puternică în ţară; Franţa a fost, însă, acuzată de
amestec în Congo şi de incitare la genocidul tutsi din 1993 – 1994.
Burundi s-a văzut confruntat cu incursiunile gherilelor hutu, refugiate în
Congo şi Tanzania (Forţele pentru Apărarea Democraţiei şi Forţele de Eliberare.
Incursiuni periculoase au avut loc în 2001 şi 2003 în zona Bujumbura.
Acordurile de la Arusha (2000) prevăd ca tutsi şi hutu să ocupe
alternativ funcţia de preşedinte; armata rămâne totuşi sub comandă tutsi,
în Burundi şi Rwanda.
Experţii apreciază că
elitele, forţele armate şi comunităţile tutsi din Rwanda, Burundi,
Congo, Uganda etc. sunt mai occidentalizate şi mai avansate decât alte populaţii
din regiune. În ultimii ani, liderii lor par să se fi apropiat îndeosebi de
guvernele din Washington şi Londra. Se speculează faptul că elitele şi
guvernele tutsi ar sprijini „frontul anglo-saxon" din Africa Centrală
angajat în competiţie economico-politică cu cercurile economice franceze.
Confruntarea economico-politică s-ar derula cu precădere în Congo (Republica
Democrată). În această ţară (care a pierdut 5 milioane de oameni în masacre
interetnice), facţiunile rebele ce au renunţat temporar la acţiuni armate menţin
raporturi de cooperare strânsă cu Uganda şi Rwanda. Valea Rift de la frontiera
cu Uganda şi Rwanda ar avea resurse de 1,2 miliarde barili petrol. Populaţia
locală hema beneficiază de protecţia armatei ugandeze şi din partea companiei
britanice Heritage Oil.
Aproximativ forţe ONU
(conduse de francezi), însumând 16 000 de luptători, încearcă să menţină
stabilitatea în Congo de Est. Misiune contestată neoficial de tutsi şi
de liderul A. Ruberwa, instalat în baza frontalieră Goma.
nr.2/2005 
