Israelienii şi palestinienii se înfruntă cu arma în mână, şi nu numai, încă din 1947 - 1948. Războiul le-a marcat adânc istoria recentă şi psihologia. Astăzi, ambele popoare par să fi ajuns în pragul unei păci mult aşteptate de comunitatea internaţională. A înţelege şansele acestei păci înseamnă a cunoaşte  cauzele conflictului, motivaţiile sale reale şi jocul diferiţilor actori internaţionali.                                     

Un război de deşert, vechi de 57 de ani

La29 noiembrie 1947, Adunarea Generală ONU hotăra încetarea mandatului britanic în Palestina şi înfiinţarea unui stat arab şi a unui stat israelian. Liga Arabă (Egipt, Transiordania, Siria, Liban, Irak, Arabia Saudită) a refuzat, însă, să recunoască legitimitatea rezoluţiei forului internaţional. În aceste condiţii, autorităţile evreieşti au proclamat independenţa statului Israel, la 14 mai 1948. Ca efect, a izbucnit un prim război israeliano-arab (1948 - 1949), ce s-a încheiat cu o „neaşteptată şi categorică victorie" a Israelului; în cursul luptelor, teritoriul viitorului stat palestinian a fost ocupat de israelieni şi iordanieni (Israelul ia sub control 6 700 km² din Teritoriile Pales­ti­niene, iar Iordania, estul Palestinei „bri­tanice"). Parte din populaţia palestiniană s-a refugiat în ţările arabe vecine, mai ales în Iordania şi Liban. Statele beligerante au semnat doar armistiţii (1949), aşa încât s-a luat doar o „pauză în război". Au urmat conflictele din 1956, 1967 şi 1973.

Prin Războiul de 6 zile din iunie 1967 – provocat de vecinii arabi – Israelul a ocupat Peninsula Sinai, Cisiordania, Înălţimile Golan şi Ierusalimul de Est. Pe fundalul răz­boiului civil din Liban, forţe de elită israe­liene au pătruns în această ţară (6 iunie 1982), au decimat bazele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei (înfiinţată în 1964) din sud şi centru şi marile unităţi siriene din Valea Bekaa; între 26 iunie – 3 septembrie 1982, Beirutul a fost pentru scurt timp supus unei blocade complete. În final, israelienii s-au retras, sirienii preluând controlul Libanului şi impunând un regim favorabil Damascului (150 000 creştini s-au refugiat în exterior).

După ce Egiptul a încheiat pacea cu Israelul (1979) şi a recuperat Sinaiul, a venit rândul palestinienilor să intre masiv în luptă în prima linie, pe propriul lor teritoriu. În Cisiordania şi Fâşia Gaza s-a aprins, din 1987, Intifada (revolta populară a palesti­nienilor), combinată cu un adevărat „război de gherilă" susţinut de la bazele din Liban şi Siria. Iordania a semnat pacea cu Israelul în 1994. Structura politico – militară israeliană s-a adaptat totuşi prompt acţiu­nilor de „insubordonare civilă violentă", ghe­rilă şi antigherilă (1987 - 2004). Libanul, Siria şi parţial Iordania au continuat să alimenteze rezistenţa anti-israeliană, un rol tot mai evident revenind şi grupurilor Hezbollah, agreate şi de conducerea islamică de la Teheran. Abia sfârşitul anului 2004 deschi­dea perspective încurajatoare pentru înce­tarea „războiului arabo - israelian" izbucnit în 1948.

Oamenii războiului, oamenii păcii

Cu toate că nu exista o tradiţie istorică locală de război interetnic, începând cu 1947 – 1948, arabii şi israelienii au încrucişat armele decenii de-a rândul pe un spaţiu de aproximativ 120 000 km² (inclusiv Peninsula Sinai şi Liban). Cauzele, scopurile şi obiec­tivele confruntărilor militare sunt atât locale cât şi regionale, raţionale sau iraţionale. Arabii, indiferent de orientare politică, n-au acceptat existenţa unui stat israelian pe un „pământ sfânt". Israelienii nu puteau renunţa la un drept firesc şi la o întreagă moştenire a „statalităţii antice şi biblice". Arabii au privit Israelul ca pe o enclavă etnico-culturală „ostilă", pe care au asemănat-o cu posesiunile cruciate din Evul Mediu. Israelienii s-au considerat puternic ameninţaţi cu exterminarea militară, politică şi fizică, în condiţiile unui ritm galopant de creştere a populaţiei arabe.

Cu o superioritate covârşitoare ca număr (100 milioane faţă de 6 milioane), într-o primă etapă arabii au aruncat în luptă forţe armate regulate de mari efective, dotate cu blindate, nave, aviaţie, rachete, precum şi formaţiuni de gherilă. Israelienii le-au opus un sistem de tipul naţiune la arme, având efective superioare din punct de vedere calitativ şi mijloace de luptă cu performanţe remarcabile. Într-o a doua etapă, s-a recurs la gherilă, terorism şi Intifada împotriva Israelului. Ambele tabere s-au dovedit brave, necruţătoare şi animate de spirit de sa­crificiu; cu precădere israelienii şi arabii palestinieni au făcut risipă de energie, resurse umane şi materiale, în căutarea unei victorii decisive, imposibil totuşi, de obţinut. Statele arabe din prima linie au apelat în mod regulat la ajutorul comunităţilor arabe şi musulmane din întreaga lume. Israelul a primit sprijinul marilor democraţii occi­dentale, îndeosebi al SUA.

Războiul de lungă durată, pe care îl analizăm în mod succint, a îmbrăcat şi forme complexe de „ciocnire violentă de civilizaţii". Palestinienii par încă ataşaţi, inclusiv, structurilor tradiţionale de  clan şi trib şi valorilor Islamului moderat sau radical. Multă vreme, naţionalismul laic a galvanizat masele de luptători. Ultimele decenii s-au remarcat prin sporirea influenţei grupărilor fundamentalist islamice (Hamas, Jihadul Islamic, Hezbollah etc.), în detrimentul celor de orientare laică şi chiar arab - socialistă (Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei).

De cealaltă parte, Israelul s-a edificat rapid, respectând un model de dezvoltare occidental democratic, dominat de partide laice de centru-dreapta şi stânga. Condiţiile concrete ale înfiinţării şi apărării statului au impus organizarea lui pe solide baze eco­nomice, politice şi militare, pe strategia ripostei preventive armate preventive, gene­rale şi rapide. În paralel cu ascensiunea fundamentalismului islamic arab şi arab - palestinian, a crescut influenţa dreptei radi­cale şi a partidelor religioase în Israel. Motivaţia religioasă a alimentat deci considerabil conflictul armat, radicalizând grupările beligerante şi sporind gradul de violenţă iraţională al ciocnirilor directe. ªi palestinienii s-au organizat tot mai evident pe criterii militare, în taberele de refugiaţi şi în localităţile din Fâşia Gaza şi Cisiordania.

Lupta armată, în cele mai diferite forme, a ajuns să ocupe aproape un întreg spaţiu de manifestare al indivizilor şi grupărilor, atât pentru arabii palestinieni, cât şi pentru israelieni. Prin urmare, războiul s-a transfor­mat, pe nesimţite într-o „stare normală" a ambelor societăţi. Lui i s-au conferit motivaţii şi interpretări mult exagerate, în raport cu mizele concrete teritoriale. Pentru arabi, războiul împotriva Israelului se justifica emoţional ca o revanşă în faţa Occidentului, ca un instrument de „renaştere naţională şi civilaziţională", după secole de stăpânire imperial-otomană şi colonială. Israelienii, la rândul lor, considerau că victoriile militare demonstrau capacitatea combativă şi virili­tatea unui popor supus secole de-a rândul discriminărilor etnice şi religioase, ce au culminat cu Holocaustul din anii 1939 – 1945. Asemenea motivaţii, impregnate de exclu­sivism şi mistică, au fost folosite de conservatori şi ultraconservatori, dar şi de partidele de orientare socialistă. Apelul la ele se încadra în logica asigurării suportului popular emoţional într-un efort armat de uzură. Concomitent, motivaţiile emoţionale permiteau elitelor conducătoare să pună în surdină dificultăţi sau politici locale greşite de natură economică şi administrativă, de la crizele locurilor de muncă, până la corupţia la vârf. În mod repetat, în statele şi socie­tăţile arabe, mobilizarea naţională „împotriva duşmanului sionist" a torpilat democrati­zarea şi modernizarea internă.

În realitate, înainte de 1947, palestinienii, libanezii, egiptenii, iordanienii şi israelienii au avut o sumedenie de experienţe civili­zaţionale comune. Astăzi, cel puţin, viitorul economic al regiunii preponderent arabe nu poate fi separat de Israel şi Occident. Ura şi fanatismul au pus însă în surdină o astfel de abordare logică a relaţiilor israeliano-palestiniene.

Dimensiuni internaţionale ale unui conflict local

La o examinare superfi­cială, războiul arabo-israelian pare o permanentă şi epui­zantă măsurare de forţe între Israel, Egipt, Siria şi Liban şi formaţiunile de luptă palesti­niene. Abordarea mai nuan­ţată şi mai largă a proble­maticii respective evidenţiază amplitu­dinile regionale şi globale ale acestui război.

Pe de o parte, se remarcă transformarea Israelului, în intervalul 1948 – 1967, în prima putere politico-militară a regiunii. Atingerea şi menţi­nerea acestei poziţii a provocat o adevărată cursă regională a înarmării şi repoziţionării geopolitice. Rivale tradiţionale pentru spaţiul din Israel şi Teritoriile Palestiniene, Egiptul şi Siria au oscilat între alianţă şi dispută directă  şi prin intermediari. Adversari ai statelor arabe, Turcia şi Iranul au favorizat, până spre 1980, Israelul. Conco­mitent, statele arabe, inferioare din punct de vedere militar, au recurs la arma petrolului pentru a constrânge Occidentul să exercite presiuni asupra Israelului. În acelaşi timp, diverse minorităţi etnico-religioase din regiune (creştini, druzi, kurzi etc.) s-au simţit încurajate de victoriile israeliene, afirmân­du-şi tot mai energic identitatea. Frontul arab s­a fisurat treptat prin manifestarea unor mai vechi opoziţii religioase şi culturale între musulmanii sunniţi, alawiţi, şiiţi şi wahabbiţi.

Pe de altă parte, permanentizarea conflictului local şi mizele vizate au obligat marile puteri să se implice în mod direct şi indirect în dispute. Iniţial, URSS şi SUA au susţinut îndeosebi Israelul, spre deosebire de „puterile coloniale", Franţa şi Marea Britanie. După declanşarea Războiului Rece, conflictul israeliano-arab a fost integrat în complexele confruntării Est – Vest. Ameri­canii şi-au raliat „monarhiile conservatoare" şi elitele reformatoare, sovieticii – „statele progresiste".  S-a ajuns astfel în situaţia în care nu se puteau identifica decât soluţii politice şi militare de nivel internaţional, variantele lor locale fiind neaplicabile. Conflictele militare arabo-israeliene, în succesiunea lor, s-au transformat aşadar în indicatori de referinţă pentru starea de secu­ritate a Orientului Apropiat şi Mijlociu, de fapt pentru raporturile de putere dintre blocuri de state la nivelurile regional şi global. Logica de confruntare între blocuri specifică Războiului Rece a alimentat, la rândul ei, disputa locală din Orientul Apropiat.  

Dependenţele marcante ale complexului local de securitate  de tendinţele din com­plexele regionale şi globale de securitate au reieşit şi mai pregnant în evidenţă după încheierea Războiului Rece. Dezmembrarea URSS şi a Tratatului de la Varşovia, în 1990 – 1991, s-a soldat cu o reducere a sprijinului internaţional pentru aşa-numita „cauză arabă". Competiţia Est–Vest în spaţiul analizat aproape că a dispărut. În schimb, s-a amplificat susţinerea oferită arabilor de puterile islamice, în primul rând de Arabia Saudită şi de Iranul fundamentalist. Creş­terea influenţei occidentale americane şi europene – corelată cu procesele de mondializare economică şi democratică –  a modificat curând datele internaţionale ale fundalului de conflict. Concret, intervenţiile militare americane şi internaţionale în zona Golfului s-au soldat cu reducerea puterii Irakului, anihilarea orientărilor „progresist socialiste" şi cu restrângerea libertăţii de acţiune a altor actori regionali musulmani. Inclusiv, societăţile arabe tradiţionale s-au deschis treptat spre Occident, piaţă mondială şi democraţie. 

Unii analişti consideră că noua com­petiţie a marilor puteri pentru influenţă în regiune de această dată s-ar purta cu armele păcii. Din 2000 – 2004, americanii au preluat iniţiativa politico-diplomatică, urmaţi îndeaproape de europeni. Sub umbrela ONU, s-a constituit un cadru nou de reglementare paşnică, având în compunere SUA, UE, Federaţia Rusă şi Naţiunile Unite. Partenere şi concurente, SUA şi UE s-au antrenat în multiple activităţi de negociere cu părţile implicate şi de favorizare a dialogului direct israeliano – arab şi israeliano – palestinian. Liga Arabă şi mai cu seamă Egiptul şi Iordania au fost nemijlocit implicate în procesul anevoios de pace. În paralel cu noile formule de promovare a păcii, Siria şi Egiptul şi-au coordonat eforturile politico-militare, cu susţinerea precaută a F. Ruse. Pe teren, şi după 1990 – 1991 au continuat luptele, exclusiv de gherilă, şi acţiunile de tip terorist, greul efortului armat căzând pe formaţiunile radicale palestiniene. Din 2003, acţiunile cu caracter terorist şi de gherilă au luat amploare şi în proximitatea Teritoriilor Palestiniene, în Irak, în pofida unei puternice prezenţe militare americane şi interna­ţionale. Acum însă, aproape toate părţile angajate sunt pe cale să abandoneze soluţia militară, înclinând spre acceptarea unor aranjamente de pace, însoţite de o mult amânată democratizare arabă şi de serioase garanţii internaţionale.   

În mod cert, se preconizează transfor­marea Teritoriilor Palestiniene într-un stat independent, care va înlocui actuala largă autonomie statală a Autorităţii Naţionale Palestiniene (instaurată în 1993 - 1994). Au avut loc alegeri democratice în Fatah, OEP şi Autoritatea Palestiniană, la cumpăna anilor 2004 - 2005. Principala grupare radicală, Hamas, înclină să participe la procesele politice din Teritoriile Palestiniene, deşi Jihadul Islamic şi Hezbollah solicită con­cesii majore din partea Israelului şi refuză să-şi dezarmeze militanţii. Egiptul şi Iordania şi-au dat acordul să coopereze în mod nemijlocit pentru garantarea securităţii şi stabilităţii în Fâşia Gaza şi Cisiordania. Se negociază încă participarea ONU, UE şi chiar a NATO la garantarea păcii şi stabi­lităţii locale şi regionale. Aceste aranjamente în curs de materializare depind totuşi şi de viitoarele evoluţii politico – militare, de atitudinea conducerii conservatoare de la Teheran şi mai cu seamă de evenimentele din Liban, Siria şi Irak.