Republica India este situată în Asia de Sud, ocupând majoritatea ariei geografice a subcontinentului indian. Teritoriul său leagă Asia de Sud-Est, de Asia Centrală şi de Orientul Apropriat şi Mijlociu, poziţionare din care derivă, în parte, valoarea sa politico-militară atât pentru puterile continentale, cât şi pentru cele maritime.

India ocupă o arie de circa 3 287 590 km², al şaptelea teritoriu ca mărime pe plan mondial, cel mai extins din Asia de Sud. Relieful este diversificat. În nord-est, întâlnim cel mai înalt lanţ muntos din lume, Himalaya (Casa Zăpezii în sans­crită, 14 vârfuri cu altitudinea de peste 8000 de metri, cea mai înaltă creastă – Kanchenjunga – aparţinând statului indian). Sistemul himalayan este împărţit între India, China, Nepal, Bhutan şi Pakistan (regiunea Kashmir). Divinizaţi de hinduşi, munţii Himalaya constituie un limes al Indiei în nord, dar şi o rută pentru invazii, mai ales în vest şi în est, pe cursul marilor fluvii. Între New Delhi şi Beijing se situează statele-tampon Nepal şi Bhutan. Urmează India de Est, unită cu masa teritorială prin statul federal Sikkim.

India are litoral la Oceanul Indian (Marea Arabică în vest şi Golful Bengalului în est), divizat între coasta Malabar şi coasta Coromandel. Astfel, republica controlează direct ruta maritimă strategică care uneşte regiunea bogată în hidrocarburi a Orientului Mijlociu cu statele industrializate din Asia de Sud-Est şi din regiunea Paci­ficului. Prin Golful Bengalului, India controlează arhipela­gurile Nicobar şi Andaman, învecinându-se cu Indonezia, Malaiezia, Birmania/Myanmar, Thai­landa, Bangla­desh şi Sri Lanka/Ceylon. Marea Anda­manului şi Marea Javei sunt separate de strâmtoarea Malacca şi de teritoriul oraşului-stat Singapore. Republica include arhi­pelagul Lacca­dive din Marea Arabiei. La sud se află insulele Chagos, posesiune britanică unde este amplasată baza americană Diego Garcia.

Din analiza poziţiei continentale şi maritime a Indiei, devine evidentă importanţa ţării pentru orice putere a cărei orientare externă inclu­de şi promovarea inte­reselor politico-militare şi comerciale globale (SUA, Marea Britanie, dar şi Franţa sau Rusia). În trecut, de pildă, imperiile coloniale euro­pene şi-au extins con­trolul dinspre cele două coaste, Malabar şi Coro­mandel şi spre nordul Indiei. Clima este musonică. Cea mai populată ţară din Asia de Sud, India avea în 2003  1 049 500 000 locuitori.

În jur de o treime din populaţie trăieşte la oraşe. India numără 35 de localităţi urbane cu populaţie de peste un milion de persoane, dintre care se remarcă Marele Bombay (15 milioane), Calcutta (11 milioane) sau New Delhi (9 milioane). Supra-aglomerarea urbană este un alt fenomen strâns legat de creşterea populaţiei, de nivelul veniturilor, cu potenţiale consecinţe politice. Conform datelor oficiale, 99% din popu­laţie este alfabetizată, însă se remarcă diferenţe majore între bărbaţi (75%) şi femei (54%), care reflectă modelul familial tradiţional. Nu în ultimul rând, menţionăm că 44% dintre indieni sunt plătiţi cu maximum 30 USD/lună.

Majoritatea populaţiei se consideră ca fiind de origine indiană/arya (72%), urmată de dravidieni (25%). Aparenta omogenitate după criterii europene este înşelătoare, dacă se iau în considerare organizarea pe triburi şi diversitatea lingvistică a subcontinentului. Oficial, sunt recunoscute 15 limbi: assameza, bengali, gujarati, hindi, kannada, kash­miri, konkani, malayalamn, manipuri, marathi, orya, punjabi, sanskrit, sindhi, tamil, telugu şi urdu, la care se adaugă engleza. Statistic, hindi este vorbită de 40% din populaţie, urmată de bengali (8%), telugu (7,8%), marathi (7,4%), tamil (6,3%), urdu (5%) sau gujarati (4,8%). Limbile sunt însă însoţite de sute de dialecte, inclusiv sinice sau tibetane.

Credinţele constituie nucleul fascinaţiei occidentale pentru India, nucleul societăţii, dar uneori şi o sursă de conflict. Subcontinentul reprezintă sursa a două religii majore: hinduismul şi budismul, cărora li se adaugă şi jainis­mul sau sinteza sikh. De asemenea, India este a doua ţară pe plan mondial ca număr de credincioşi musulmani, ea găzduieşte cea mai mare comunitate zoroastriană, confesiuni creştine şi iudaice. Conform datelor oficiale (1991), 82% dintre cetăţenii Indiei sunt hinduşi, 12%, musulmani, 2,3% creştini, circa 2% sikh, 0,7%, budişti şi 0,4%, jainişti.

Forţă economică

Produsul intern brut s-a ridicat în 2003 la 510 177 milioane de dolari. Dato­ria externă a fost estimată la circa 100 miliarde de dolari, iar rezervele mone­tare la 48 de miliarde. Conform Băncii Mondiale, totalul investiţiilor străine s-a ridicat în 2001 la 3,4 miliarde de dolari.

Din perspectivă sectorială, agricul­tura a contribuit cu circa 22% la forma­rea PIB; industria cu 26%, iar serviciile, cu peste 50% din total (2002, Banca Mondială). Circa 60% din populaţie lucrează în agricultură, faţă de aproape 20% în industria clasică şi peste 20% în servicii.

Nu în ultimul rând, menţionăm că India poate fi considerată una dintre principale beneficiare ale dezvoltării informaticii. Creşterea PIB-ului se datorează în mare parte faptului că India a devenit unul dintre centrele industriei de software. Din contră, agricultura rămâne încă un sector slab performant, un alt contrast specific ţării.

Exporturile au atins, în 2003, va­loa­rea de 49 251 milioane de dolari, iar importurile, 56 595 milioane de dolari. Principala destinaţie a mărfurilor in­diene sunt Statele Unite (22,4%), urmate de ţările europene şi de China. Impor­turile provin din SUA (6,9%), UE sau China. Inflaţia s-a situat, în 2003, la circa 2,7%, şomajul, la aproximativ 8%, în timp ce 25% din totalul populaţiei era considerat ca situându-se sub pragul sărăciei. Rata de creştere economică a fost, în 1990-2002, de 5,8%; în 2002, de circa 4%, iar în 2003 de 5, 8%. Evaluări recente plasează India în categoria puterilor economice în vertiginoasă ascensiune.

Putere militară

Natura percepută a ameninţărilor influenţează profund puterea militară a ţării. Sistemul de securitate indian se bazează pe o forţă militară de 1 325 000 de oameni, a patra pe plan mondial, după China, Rusia şi SUA. Pakistanul avea la dispoziţie în anul 2003, 620 000 de oameni în toate structurile. Cheltu­ielile de apărare s-au ridicat, în 2003, la circa 3,21% din PIB. Principalul furnizor de armament rămâne F. Rusă.

Forţele terestre se situează pe locul întâi în lume ca dimensiuni, cu 1 100 000 de oameni sub arme, organizaţi în 34 de divizii (FAS, CIA, Global Security, 2002-2003). Dotarea cuprindea peste 3600 de tancuri de luptă (T90, T72, T55, Vijayanta; Pakistanul circa 2100), 300 transpor­toare blindate (Pakistanul 1000) şi peste 5000 de piese de artilerie (Pakistanul 2000).

Aviaţia dispune de 700 de aparate de luptă, în special avioane de asalt (MIG 21, MIG 29; Sukhoi 30k, Mirage 2000, MIG 27, Jaguar, sau bombardiere Tupolev (Pakistanul 340), 200 transpor­toare aeriene (Pakistanul 20) şi peste 100 elicoptere (Pakistanul 10). Poziţia Indiei a favorizat şi dezvoltarea unei marine de nivel regional. Forţa navală cuprinde: 1 portavion, 8 distrugătoare lan­satoare de rachete, 11 fregate, 24 cor­vete, 11 nave de patrulare, 16 sub­marine, 10 nave de debarcare.

Început în anii '70 (prim test în 1974, îngheţat în scurt timp) şi relansat după sfârşitul Războiului Rece, programul nuclear indian a devenit public în mai 1998, pe fondul escaladării tensiunilor cu Pakistanul (înarmare balistică şi nu­cleară, problema Kashmirului). Islama­badul a ripostat prin măsuri identice. India a susţinut că scopul dezvoltării potenţialului nuclear militar este de descurajare şi că nu va aplica prima lovitură. Astfel, New Delhi a încercat să pondereze temerile conducerilor de la Islamabad şi Beijing, în legătură cu mărirea capacităţii militare (FAS, Global Security).

Unul dintre cele trei state nesem­natare ale tratatului de neproliferare, alături de Pakistan şi de Israel, India deţine peste 30 de focoase nucleare (FAS, 2002). De asemenea, are la dispoziţie rachete balistice cu rază de acţiune de 150 kilometri (Prithvi), 1500 km (Agni 1) şi 2500 km (Agni 2), cărora li se adaugă forţa aeriană propriu-zisă şi flota. În interior au fost construite 14 reactoare şi alte facilităţi conexe. Programul nuclear este dezvoltat în continuare. China ar fi dotată cu 20 de focoase nucleare, amplasate pe rachete intercontinentale, peste 200, amplasate pe rachete tactice şi alte 200, instalate pe bombardiere şi submarine.

Pakistanul posedă un număr aproxi­mativ egal de focoase; rachete furnizate de China şi de Coreea de Nord, cu rază de 1600 km (Ghauri 1) şi 2000 km (Ghauri 2/Shabab3/No-Dong, la bază modele sovietice Skud) şi aviaţie de asalt. Evoluţia programului său a fost direct legată de cel al Indiei, Islamabadul încercând că compenseze dezechilibrul militar convenţional faţă de New Delhi, cu sprijinul direct al Beijingului. În replică, India şi-a dezvoltat cooperarea militară cu URSS/F. Rusă. Garant prin­cipal al regimului de neproliferare, SUA au tolerat afluxul de tehnologie spre Pakistan. În 1998, au impus sancţiuni economice ambelor părţi, rămase fără efect constrângător asupra comporta­mentului guvernelor respective.

După 11 septembrie 2001, au apărut suspiciuni în legătură cu aşa-numita bombă atomică islamică. Islamabadul a fost suspectat că a permis sau a încu­rajat răspândirea tehnologiilor nucleare militare spre Iran, Irak sau Libia. Guver­nul american s-a preocupat de securi­zarea armamentului pakista­nez, după declanşarea campaniei din Afganistan, în octombrie 2001. Mai mult, americanii şi israelienii au decis să transfere Indiei tehnologie militară de vârf, în 2003-2005.

India a iniţiat un program spaţial, aproape concomitent cu cel nuclear. În anii '80 şi 1993-1994, a reuşit să-şi demonstreze capacitatea tehnologică, amplasând o serie de sateliţi pe orbită, parţial cu rachete de producţie proprie (SLV, ALSV, PSLV, GSLV), parţial în colaborare cu F. Rusă (FAS, 2002). De asemenea, dezvoltarea sectorului infor­matic a accelerat desfăşurarea progra­mului de construcţie şi de lansare a sateliţilor de comunicaţii.

Ca principal stat succesor al Raj-ului, republica a beneficiat de tradiţia militară britanică şi a continuat, într-unele privinţe, politica externă şi de securitate a imperiului (faţă de Bhutan, Nepal şi, uneori, Asia de Sud-Est). Influenţa este evidentă în ceea ce priveşte urmărirea unor proiecte stra­tegice. Construirea unei flote, programul nuclear şi cel spaţial se subordonează, din cât se pare, logicii auto-apărării, însă capacităţile respective – alături de dimensiunile teritoriului, creşterea populaţiei şi relativa dezvoltare economică din ultimii ani, centrată pe sectorul informatic – au transformat India într-o putere regională nu numai în Asia de Sud, ci şi în Asia de Sud-Est, unde Beijingul încearcă să-şi afirme întâietatea. În ultimii ani, republica a intensificat cooperarea militară cu Statele Unite, Israelul şi F. Rusă, pentru modernizarea tehnicii de luptă.

Sistem politic

Sistemul politic reprezintă o sinteză între cultura anglo-saxonă, tradiţiile de autonomie locală şi încercarea de a moderniza societatea. India şi-a dobândit independenţa la 15 august 1947, ca urmare a mişcării non-violente promovate de Mahatma Ghandi şi de Jawaharlal Nehru, pe fondul tensiunilor dintre militanţii hinduşi şi musulmani. Raj-ul britanic a fost divizat pe baza criteriilor religioase de ultimii doi viceregi, Sir Archibald Wavell şi vice-amiralul conte Louis Mounbatten, în India şi Pakistan (Punjabul de Vest şi Bengalul de Est, al doilea fiind actualul Bangladesh), cărora li se adăugau o serie de mici state. India s-a format ca o federaţie laică, „socialistă" şi demo­crată şi este alcătuită din 28 de state, 6 teritorii unionale (administrate de la centru) şi zona capitalei New Delhi. Statele sunt conduse de guvernatori, iar structura lor politică o reproduce pe cea a uniunii (federaţiei).

Cu rădăcini în cultura hindusă, dar şi în cea britanică, Congresul Naţional Indian a militat pentru autonomia, apoi pentru independenţa Raj-ului, de la înfiinţarea sa în 1885, ca un forum de discuţii între administraţia imperială şi elitele indiene. Linia moderată a atras reacţia radicalilor hinduşi. De pildă, Mişcarea Rashtriya Swayamsevak Sangh (RSS) a militat, din 1925, pentru realizarea unui stat hindus, iar o aripă a sprijinit operaţiile armatei japoneze în Assam şi Imphal, din cel de-al doilea război mondial.

Ascensiunea formaţiunii Bharatiya Janata a fost strâns legată de tendinţele separatiste ale militanţilor sikh din Punjab, din anii '80; rivalităţile indo-pakistaneze din anii '90 şi creşterea nivelului tensiunilor dintre comunităţile hindusă şi musulmană au contribuit la popularitatea sa. Originar în RSS, par­tidul s-a constituit iniţial prin radi­cali­zarea Congresului, în perioada de început a guvernării Nehru, şi apoi prin fuziunea, din 1977, a formaţiunilor hin­duiste. Bharatya Janata apără tradiţia în faţa tentativelor de modernizare afişate de partidul Congresului şi promovează o linie dură în relaţiile cu Islamabadul. Atal Bihari Vajpayee a fost un ziarist şi un parlamentar veteran, înainte de a ajunge şef al guvernului în 1996, 1998 şi 1999.

Grupările radicale au militat pentru materializarea diverselor revendicări, în special de natură religioasă. Active în Kashmir, formaţiunile islamice au vizat autonomizarea zonelor locuite de musulmanii din India şi eventual alipirea la Pakistan, în continuarea revendi­cărilor exprimate de Ligă înainte de partaj (Jamaat-i-Islami, Partidul Islamic pakistanez, cu implicare cel puţin poli­tică în problema Kashmirului; Hezbul Mujahideen, Partidul Sfinţilor Război­nici; Jaish-i-Mohammed, Armata lui Mohamed; ultimele două, suspectate de legături cu Al-Qaeda, Mişcarea Hurri­yat, Frontul pentru Eliberarea Kashmi­rului etc).

În replică, organizaţiile hinduiste (Bajrang Dal - Luptătorii pentru Revoluţia Hindusă, Vishwa Hindu Parishad - Congresul Mondial Hindus, cu Dalai Lama ca membru fondator;ambelelegate de RSS) şi-au propus realizarea statului fundamentat religios şi supunerea populaţiilor islamice sau sikh. Grupările sikh au aspirat spre crearea statului suveran Khalistan, în Punjabul de Est. Formaţiunile tamile au militat pentru separarea populaţiei dravidiene de budiştii din Sri Lanka (fostul Ceylon) şi din India (vezi gruparea Tamil Nandu).

Un avans electoral important au realizat în 2004, comuniştii indieni, divizaţi în mai multe facţiuni. Aripa lor extremistă (naxaliţii) desfăşoară acţiuni de gherilă în peste 157 districte. În Andhra Pradesh, ei refuză să accepte negocieri politice.

Alegerile generale, din 20 aprilie-10 mai 2004, au împins, din nou, Congresul Naţional în prim-planul politic. Acest partid şi aliaţii săi (îndeosebi comuniştii) au câştigat 219 locuri în parlament, spre deosebire de BJP, care contează pe 186 de locuri. Cu toate acestea, hinduiştii îşi menţin influenţa în state importante, precum: Penjab, Rajasthan, Gujarat, Madhya Pradesh, Orissa, Karnataka şi în nord-estul ţării. Sonia Gandhi a renunţat la postul de prim-ministru, în favoarea lui Manmohan Singh, (de origine sikh), autor al reformei economice lansate în 1991 şi al deschiderii către economia mondială.

Puncte forte şi vulnerabilităţi

- Sectorul informatic şi industria filmului constituie câteva dintre atuurile Indiei, alături de existenţa unei elite conectate la curentele lumii anglo-sa­xone, sau a numărului mare de univer­sităţi. Datoria externă reprezintă dublul rezervelor centrale, însă statul nu a fost afectat de crize economice majore în ultimii ani, nici măcar în 1997-1998, când ţările învecinate din Asia de Sud-Est au avut de suportat un şoc masiv. Mai mult chiar, India a înregistrat, în această perioadă tulbure, o creştere economică de peste 5%; se resimte o acută dependenţă energetică. Sărăcia poate fi considerată ca o potenţială provocare la adresa sistemului politic. Astfel, se argumentează că fenomenul limitează potenţialul de creştere a economiei interne, în corelaţie cu presiunea demo­grafică, supra-aglomerarea urbană şi întinerirea populaţiei. Dimensiunile popu­laţiei ţării au fost şi sunt în con­tinuare considerate drept o problemă globală, deoarece influenţează direct agenda de securitate regională şi inter­naţională, dar şi prin efectele exercitate asupra economiei sau a mediului încon­jurător. Cu toate acestea, inegalitatea de venit are efecte diferite în republică. Doctrina clasică a castelor a legitimat acest fenomen, considerând că prin respectarea regulilor, conform filosofiei reîncarnării, o persoană aparţinând prin naştere unui grup social inferior, va renaşte într-una dintre castele condu­-cătoare. Altfel spus, sărăcia, după standardele europene, combinată cu alfabetizarea crescândă şi cu supra-aglomerarea urbană nu conduc, din câte se pare, la destabilizarea siste­mului politic şi social al Indiei.

- În interior, diversitatea lingvistică stă la baza multiplelor particularisme (bengali, punjabi, tamil etc.), care sunt uneori exploatate de puterile învecinate. De asemenea, această caracteristică influenţează direct confruntarea cu Pakistanul. India s-a format ca stat laic, conform programului promovat de Jawa­harlal Nehru, iar dezvoltarea mişcării hinduiste nu a pus în chestiune, până acum, fundamentele sale insti­tu­ţionale. După obţinerea indepen­denţei, s-au accentuat tensiunile dintre musulmanii şi hinduşii din subconti­nen­tul indian. Marea Britanie retrăgându-şi administraţia, în vidul creat au apărut două noi state, India (predominant hindus) şi Pakistanul (predominant musulman), a căror rivalitate constituie încă principala sursă de insecuritate din Asia de Sud (problema împărţirii Kashmirului, divergenţele între radicalii din ambele partide etc.). Amintim şi situaţia credincioşilor sikh, care au beneficiat de un statut unional, însă în anii '80, s-au manifestat tendinţe separa­tiste, în paralel cu escaladarea graduală a crizei din Kashmir. În 1984, au avut loc masacre anti-sikh în prin­cipal în New Delhi, în contextul asa­sinării premierului Indira Gandhi şi al reprimării mişcării conduse de Bhindra-Wale, liderul din Halistan. Partidul Indepen­dentist Sikh, Akali Dal, din Punjab, a ripostat împotriva Congresului Naţional Indian, aliindu-se cu extremiştii hinduşi.

O problemă persistentă, sâcâitoare pentru guvernul din New Delhi, o reprezintă revoltele tribale din nord-estul Indiei; din 1947 şi până astăzi, în ciocnirile militare din aceste provincii (Arunchal Pradesh, Assam, Nagaland, Manipur, Mizoram, Meghalaya, Sik) au fost ucişi peste 50 000 de oameni. Triburile bodo din Bhutan şi India de Nord-Est sunt în revoltă armată încă din 1967, conduse de Frontul Naţional Democratic din Bodoland şi de Frontul de Eliberare Tigri Bodolezi. Se con­sideră că populaţia assama a mono­polizat puterea politică locală. Rebelii sunt asistaţi neoficial de oficialităţi din Bangladesh şi Myanmar sau de teroriştii din Harkat ul - Jihad al-Islami. În Assam s-a constituit un Front Unit de Eliberare al Musulmanilor (bazat pe mase de imigranţi ilegali din Bangladesh). El acţionează în paralel cu Frontul Unit de Eliberare al Assamului. La începutul lunii octombrie 2004, în ciocniri şi acţiuni teroriste, au fost ucişi aproximativ 300 de oameni. Manipur a cunoscut, la rândul său, acţiunea forţelor armate (6000 de oameni) pentru ocuparea bazelor rebele din zona Sajik Tampak.

Pe de altă parte, masacrarea musul­manilor din statul Gujarat, în februarie-martie 2002, s-a soldat cu 100 000 de victime directe şi „indirecte". Pogromul a fost regizat de autorităţi, cu ajutorul extremiştilor hinduişti din Vishwa Hindu Parishad; au participat peste 5 milioane de „atacatori".

- Valorile pe care se fundamentează guvernarea nu sunt contestate în mod serios, în ciuda ascensiunii mişcărilor religioase şi a problemei Kashmirului. Astfel, se poate aprecia că suntem în prezenţa unui stat relativ puternic, care-şi poate exercita funcţiile de bază şi urmări o politică externă activă în exterior. Sistemul castelor joacă un rol pozitiv din acest punct de vedere, deoarece tolerează, în cel mai bun caz, o schimbarea graduală. Grupările sece­sioniste nu au reuşit până acum, cu excepţia celor din Kashmir, să afecteze serios securitatea Indiei.

- O mare vulnerabilitate constă în absenţa unui sistem consolidat de securitate. Statul indian este flancat de un rival nuclear, Pakistanul, şi de o mare putere în ascensiune, China. Acest context strategic determină un senti­ment de insecuritate la New Delhi şi pune numeroase probleme politico-militare, de la Kashmir, la zona Himalaya sau la „cursa navală" din Asia de Sud-Est. În mod tradiţional, India a adoptat o politică de neutralitate, până când Armata Populară Chineză a întreprins cunoscuta Operaţie Himalayană, iar Beijingul s-a implicat În Kashmir, din ce în ce mai mult, de partea Islamabadului.

În paralel, guvernele au acordat o atenţie sporită dezvoltării potenţialului ştiinţific (programe spaţiale, IT&C), au propulsat India în „clubul nuclear", au depus eforturi pentru ameliorarea cali­tăţii armatei terestre, aviaţiei şi a flotei militare. Ţinând cont de vulnerabilităţile Pakistanului, cel mai probabil este ca principalul obiectiv al politicilor respec­tive este de echilibrare a puterii Chinei (testul din 1974 a urmat succesului chinez din anii '60, con­flictului limitat sino-indian din 1962, confruntării cu Pakistanul din Kashmir şi a conflictului militar ce a condus la secesiunea Bengalului de Est – Bangladesh, din 1971).

Nu în ultimul rând, subliniem că testele din 1998 au transformat definitiv conflictul din Kashmir dintr-o problemă regională cu implicarea parţială a marilor puteri într-o temă importantă pe agenda de securitate internaţională, din cauza riscului de destabilizare şi a contestării publice de către New Delhi şi Islamabad a regimului de neproli­ferare a armelor nucleare.

Politica externă a Indiei

În deceniile din urmă, politica externă a Indiei este marcată de „veci­nătatea neliniştitoare" a Chinei şi de „măsurarea" cultural-istorică dintre hin­duism, sinism şi islamism; pe plan secundar, materializarea unui prelungit conflict cu Pakistanul (stat islamic) se corelează direct cu aceste tensiuni dominante în Asia de Sud, de Sud-Est şi de Est. În contextul concret al evoluţiilor politico-militare, atât India, cât şi China au manifestat tendinţe naturale de proiectare a propriilor puteri în Asia Centrală şi de Sud-Est. Aliaţii şi adver­sarii s-au recrutat în raport cu afinităţile cultural-politice, interese convergente sau divergente. F. Rusă, Vietnamul, Indonezia s-au raliat, în general, Indiei, în vreme ce Pakistanul, Bangladeshul sau Birmania au optat pentru China. Din când în când, s-au experimentat „bilaterale" ori „trilaterale" împotriva „hegemonismului occidental" submi­nate, însă, de profundele neînţelegeri dintre „marii actori asiatici" (India, China şi F. Rusă). Situaţia respectivă favorizează poziţionarea „superputerilor industriale" (SUA şi Japonia) în ipostaze de „arbitri" regionali şi factori de coagulare a diverselor echilibre de pu­tere. Totuşi, în anii din urmă, dinamismul economic al statelor est şi sud asiatice a determinat şi o insistentă implicare economică şi politică a UE în spaţiile analizate.

„Călcâiul lui Ahile":

problema Kashmirului

Kashmirul este atât un teritoriu în dispută între India şi Pakistan, cât şi o problemă regională în raport de care ambii competitori îşi structurează alianţele externe.

Confruntarea dintre New Delhi şi Islamabad îşi are originea în rivalitatea dintre reprezentanţii comunităţilor hin­dusă (Congres, RSS) şi musulmană (Liga, Jamaat-i-Islami) din zorii inde­pendenţei. Împărţirea fostei colonii britanice, în 1947, a condus la crearea statului laic India şi a celui religios Pakistan (de Vest şi de Est, separate de lanţul himalayan). Angajate în 1946-1947, negocierile au rezolvat provizoriu problema împărţirii Bengalului şi a Punjabului, însă nu au soluţionat-o pe cea a Kashmirului, singurul stat majo­ritar musulman al republicii. În conse­cinţă, cele două state s-au înfruntat în trei războaie declarate şi unul neoficial.

Pe fondul masacrelor şi migraţiilor din 1946-1947, maharajahul Hari Singh (dinastia Dogra) al Kashmirului majoritar musulman a decis aderarea la noua fe­deraţie indiană (octombrie 1947). Invo­când autodeterminarea, Pakistanul a sprijinit miliţiile care angrenaseră ac­ţiuni violente în regiune. Intervenţia armatei indiene a atras reacţia militară pakistaneză (1947-1949). Indiei i-a re­venit controlul asupra Kashmirului de Est (Valea Kashmirului, parţial Jammu, inclusiv zona nord-estică Ladakh, circa două treimi din aria geografică), Pakis­ta­nului, porţiunea vestică şi a unor zone din Jammu (Gilgit şi Baltistan, circa o treime). În 1953-1954, federaţia indiană a integrat Jammu şi Kashmir (capitala de vară Srinagar, relativ apropriată de capitala statului islamic) şi s-a apropiat de URSS – dar nu a rupt relaţiile cu Statele Unite (nealiniere) –, reprimând în continuare Partidul Comunist. Islama­badul a devenit o piesă-cheie în dispozitivul strategic occidental, proiectat de Washington pentru îndiguirea Uniunii Sovietice şi a comunismului internaţional.

Competiţia Est-Vest s-a suprapus astfel peste confruntările regionale, SUA şi URSS încercând să arbitreze problemele Asiei de Sud. Washingtonul a patronat o serie de convorbiri bilate­rale, eşuate în contextul victoriei locale a armatei chineze asupra celei indiene din 1962 (Beijingul a preluat de la Pakistan controlul asupra zonei nord-estice a Kashmirului, denumită Aksai Chin, între Tibet/Xizang, şi Turkmenista­nul chinez/Xijang, la frontiera nesigură cu URSS).

Confruntările izolate desfăşurate în primăvara - vara 1965, în Punjab şi Kashmir s-au transformat într-un război prin intervenţia armatei pakistaneze în cele două regiuni, urmată de ofensiva indiană spre Lahore. Toate marile puteri au luat poziţie. Presiunile occidentale au balansat ameninţările Chinei – aliatul Pakistanului –, iar ONU a mediat un nou armistiţiu (23 septembrie 1965), de-a lungul liniilor de demarcaţie din 1949. URSS a obţinut cel mai important succes diplomatic, prin Declaraţia de la Tashkent (10 ianuarie 1966, în actualul Uzbekistan), conform căreia India şi Pakistanul s-au angajat să renunţe la utilizarea forţei pentru rezolvarea dife­ren­delor. Moscova a preluat iniţia­tiva strategică în Asia de Sud, în detrimentul Statelor Unite şi al noului său rival comunist, China.

Ascensiunea Indirei Ghandi (1967) a schimbat în profunzime relaţiile politice între statele din Asia de Sud. Confrun­tându-se cu mişcări comuniste, maoiste, islamiste şi hinduiste, noul prim - ministru a aplicat o politică de „mână forte" în interiorul ţării. În acelaşi timp, Indira Ghandi a speculat problemele fundamentale ale Pakistanului, aplicân­du-i o lovitură din care rivalul regional al Indiei nu şi-a revenit în întregime nici astăzi. Victoria electorală, a grupărilor musulmane bengali în Pakistanul de Est (1970), a provocat represiunea centrului punjabi (1970-1971). Milioane de refu­giaţi au trecut în India, Pakistanul de Est şi-a proclamat independenţa, iar con­frun­tările dintre armata guvernului de la Islamabad şi cea indiană s-au escala­dat. Premierul a ordonat intervenţia împotriva forţelor pakistaneze orientale (3 decembrie1971) pe cinci direcţii de înaintare. Prestaţia militară a trupelor şi aviaţiei inamice în nord-vestul Indiei fiind slabă, capitala estică Dacca a căzut în aproximativ 2 săptămâni. Un nou stat apărea în Asia de Sud, Bangladeshul. Peste 3 ani, India a testat prima armă nucleară, ulterior „înghe­ţând" programul, în favoarea celui balistic.

Kashmirul a rămas, totuşi, princi­palul teritoriu aflat în disputa dintre cele două state, competiţia escaladându-se după destrămarea URSS. Privat de aproximativ jumătate din populaţie şi fără importantul Bengal de Est (ieşire la Golf), Pakistanul şi-a adâncit coope­rarea cu China şi cu Statele Unite şi s-a orientat spre con­struirea unui arsenal nuclear (din 1976), singurul capabil, în viziunea autorităţilor de la Islamabad, să asigure securitatea statului islamic. Ulterior, axa SUA-China-Pakistan s-a opus cu succes operaţiunilor armatei sovietice în Afga­nistan (1979-1988), cu efecte directe asupra sfârşitului Războiului Rece şi destrămării superputerii comuniste (1989-1991). În paralel, India s-a con­fruntat cu separatismul sikh, unde a acuzat implicarea pakistaneză şi cu acţiuni violente ale grupărilor islamice din Kashmir.

În 1985, India, Pakistanul, Bangla­deshul, Bhutanul, Nepalul, Maldivele şi  Sri Lanka au fondat Asociaţia pentru Cooperarea Regională în Asia de Sud (SAARC). Structură predominant econo­mică, SAARC include şi garanţii de respectare a integrităţii teritoriale, a suveranităţii şi promovării bunei veci­nătăţi. Divergenţele între membrii săi au blocat funcţionarea organizaţiei, însă Cooperarea din Asia de Sud a supra­vieţuit ca forum de convorbiri bi şi multilaterale.

După 1991, India a reînnoit tratatul de prietenie cu statul rus, s-a apropriat din ce în ce mai mult de unica superputere rămasă, Statele Unite, şi a promovat o politică de bună-vecinătate cu China, în scopul „izolări" Islama­badului. În inte­rior, programul nuclear a fost relansat, iar eforturile balistice accelerate. Eco­no­mia s-a deschis gradual şi a luat avânt drept consecinţă a dezvoltării sectorului informatic. Pakistanul a menţinut alianţa cu Statele Unite şi relaţiile cu China şi s-a folosit de mişcarea talibanilor (1996-1997) pentru a-şi crea o sferă de control în Afga­nistan.

„Îngheţată" prin acordul marilor puteri, în cea de-a doua perioadă a Răz­boiului Rece, criza Kashmirului s-a esca­ladat din punct de vedere al intensităţii confruntărilor (terorism, gherilă, război), al armamentului utilizat sau deţinut (testele din 1998), cât şi al impactului internaţional (dintr-o problemă locală devine una mondială, prin nuclearizarea Indiei şi a Pakistanului). Deşi între cele două state s-a ajuns la o serie de măsuri diplomatice pentru „creşterea încre­derii", conflictul a fost escaladat pe teren. De această dată, islamismului ra­dical i-a răspuns hinduismul militant. În replică, la intensificarea acţiunilor grupărilor musulmane, India a introdus controlul centralizat asupra teritoriului Jammu şi Kashmir. Confruntările s-au generalizat până în 1996. Nou creata „Forţă de Securitate a Frontierei" (circa 180 000 de oameni) a combătut eficient grupările islamiste, inclusiv prin metode represive, cum ar fi operaţia împotriva sanctuarului Chahar-i-Sharif (1995).

Conflictul indo-pakistanez s-a amplificat după venirea la putere a alianţei dominate de BJP. New Delhi şi Islamabadul au trecut la demonstrarea noului statut de puteri nucleare, în mai 1998 (India în Rajahstan, lângă frontiera estică; Pakistanul în Balucistan). SUA şi marile puteri au intervenit diplomatic (inclusiv cu sancţiuni), pentru a detensiona situaţia. Ca efect, India şi Pakistanul au semnat la Lahore, pe 21 februarie 1999, o declaraţie politică, apogeul „procesului de pace" din perioada respectivă. Premierii celor două state, Atal Behari Vajpayee şi Nawaz Sharif, s-au angajat să evite riscul producerii unui „accident nuclear", să promoveze dialogul, inclusiv în problema Kashmirului, şi au condamnat terorismul.

Abordarea politică a crizei s-a dovedit, în scurt timp, provizorie. În mai 1999, o forţă mixtă (islamici pakistanezi, kashmiri, afgani, poate şi elemente ale trupelor Islamabadului) au trecut de linia de control şi au ocupat poziţii lângă Kargil, pe comunicaţia strategică Srinagar-Leh. Insurgenţii au beneficiat de sprijinul de artilerie al armatei pakistaneze. Autorităţile de la New Delhi au ripostat cu bombardamente aeriene şi de artilerie, reuşind însă să anihileze elementele infiltrate abia în iulie, fără a intra pe teritoriul statului rival. Din punct de vedere politic, Islamabadul a încercat să atragă o intervenţie a marilor puteri în Kashmir, după modelul celei întreprinse de statele occidentale în Kosovo. India şi-a propus limitarea conflictului la zona Kargil, evitarea secesiunii Kashmirului (posibil „efect de domino" în republică) şi delegitimarea pretenţiilor Pakista­nului. Consecinţele directe au constat în: izolarea Islamabadului, considerat iresponsabil chiar şi de către puterile aliate, SUA şi China; creşterea agitaţiei grupărilor islamiste în interior şi lovitura militară din octombrie a şefului statului major, generalul Pervez Musharraf (născut în New Delhi, emigrat în noul Pakistan, cu un stagiu în Turcia), devenit preşedinte, din iunie 2001.

Rivalităţile, din 1998-1999, au fost urmate de noi tentative pentru relan­sarea unui proces politic de rezolvare a principalului diferend dintre New Delhi şi Islamabad. Pervez Musharraf şi Atal Behari Vajpayee s-au întâlnit la Agra, localitate simbolică, unde ªah Jahan a construit Taj-Mahalul. Reuniunea la nivel înalt, din 14-17 iulie 2001, nu a condus la vreun rezultat semnificativ, iar eşecul abordării bilaterale a de­terminat resurgenţa violenţelor locale.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au influenţat agenda politică şi militară a Asiei de Sud. Preşedintele Musharraf a respectat alianţa cu Statele Unite în timpul campaniei împotriva regimului taliban (octombrie-noiembrie). În interior, a adoptat o politică de mână forte împotriva islamiştilor radicali, însoţită de epurarea structurilor de securitate naţională. Din raţiuni evi­dente, India a sprijinit războiul declanşat de administraţia G. W. Bush împotriva terorismului internaţional; guvernanţii săi au scos în evidenţă rolul Indiei de bloc compact „neislamic", între Marele Orient Musulman şi Asia de Sud-Est, pe cale de a deveni „radical islamistă". Mujahedinii şi-au inten­si­ficat, însă, loviturile contra Indiei. Parlamentul local din Srinagar a fost ţinta unui atentat în octombrie 2001, urmat de o a doua tentativă eşuată, îndreptată de această dată împotriva Parlamentului din New Delhi (13 decembrie). Acuzând Pakistanul de sponsorizarea tero­ris­mului, India a aplicat sancţiuni politice, economice şi a decis o mobilizare parţială. Încă o dată, criza din Kashmir şi-a etalat implicaţiile internaţionale (confruntare între puteri nucleare şi legăturile posibile între militanţii islamici care acţionează în Kashmir şi Al-Qaeda). Marile Puteri au detensionat din nou relaţiile indo-pakistaneze în mai 2002, în timp ce New Delhi a organizat alegeri locale.

În 2003, relaţiile indo-pakistaneze au fost marcate de reluarea convorbirilor bilaterale, mediate de Statele Unite. Aceste negocieri s-au derulat pe fundalul apropierii dintre New Delhi şi Washington. În octombrie 2003, New Delhi a propus Islamabadului adoptarea unei serii de măsuri de „creştere a încrederii" şi a început discuţii cu separatiştii din Kashmir, grupaţi în Conferinţa tuturor partidelor pentru libertate (gruparea Hurriyat). Pakistanul a răspuns, în noiembrie, printr-un armistiţiu unilateral. Ulterior, preşedin­tele Musharraf a fost ţinta mai multor atentate.

Progrese importante s-au înregistrat la începutul anului 2004. Astfel, la 5 ianuarie, Pervez Musharraf şi Atal Behari Vajpayee, au avut o întrevedere considerată „istorică", în cadrul reuniunii la nivel înalt a Cooperării din Asia de Sud. Cei doi lideri au convenit asupra demarării unor convorbiri pentru rezolvarea diferendelor, problema Kash­mirului, în principal. La începutul anului 2005, s-au înregistrat anumite progrese, cu prilejul unor noi discuţii la nivel înalt. Chiar şi China încearcă să contribuie la stabilizarea regiunii, semnând tratate de alianţă şi de prietenie cu Pakistanul şi India (martie-aprilie 2005). Recent, în vara 2005, India, China şi F. Rusă au decis să-şi coor­doneze politicile ener­getice de petrol şi gaze. Totuşi, India şi China, nu încetează să se concureze pe pieţele din Rusia, Asia Centrală sau Iran.

În paralel, Pentagonul şi autorităţile de la New Delhi şi-au diversificat colaborarea militară; India a achiziţionat tehnică militară avansată din Israel (sistemul de avertizare şi supraveghere aeriană Phalcon), iar Pakistanul a reacţionat prin strângerea legăturilor cu Arabia Saudită. În Kashmir, din mai 2004, s-au intensificat confruntările în cadrul All-Party Hurriyat Conference din Kashmir, între naţionaliştii moderaţi şi extremişti. Syed Ali Shah Geelani, lider istoric şi radical, s-a separat de Hurriyat. Umar Farooq, cleric musulman, a acceptat să negocieze cu noul guvern indian. În momentul de faţă, sunt în curs de derulare complicate negocieri pentru „pacificarea" Kashmirului, la care participă principalele partide din provincie.