Libia este o ţară situată în nordul Africii, cu un regim dictatorial instaurat după lovitura de stat militară de la 1 septembrie 1969, în urma căreia puterea a fost preluată de Consiliul Comandamentului Revoluţiei, în frunte cu colonelul Moammer el Geddafi. După această dată Libia a devenit un centru puternic al terorismului internaţional, chiar dacă autorităţile libiene nu au recunoscut niciodată acest fapt.

Ca urmare a atitudinii afişate de Geddafi de a sfida democraţiile occidentale, acestea au adoptat masuri radicale, cu consecinţe politice, militare şi economice deosebit de dure pentru Libia. Nici reacţia Libiei nu s-a lăsat aşteptată prea mult. Au fost anulate tratatele cu Anglia şi SUA privind închirierea unor baze militare, statele respective fiind obligate să părăsească, Libia. Relaţiile americano – libiene s-au deteriorat continuu culminând cu confruntările militare din primăvara anului 1986 şi care vor fi prezentate în paginile următoare.

        Nu este lipsit de importanţă să amintim un episod petrecut în Marea Mediterană în august 1981, între aviaţia de vânătoare libiană şi cea americană ambarcată. În rezumat acest incident a avut o desfăşurare clasică între avioane cu performanţe de luptă diferite.  Cum  s-a desfăşurat acest episod? În dimineaţa zilei de 19 august 1981 Flota a 6-a a SUA din Marea Mediterană naviga în apele internaţionale, către litoralul libian, cu direcţia generală sud. Avioanele de pe portavionul american executau, conform planului de pregătire, trageri reale asupra unor ţinte imaginare. De precizat faptul că americanii anunţaseră din timp despre zona de interdicţie pentru navele şi aeronavele străine, conform normelor internaţionale care reglementează acest fel de activităţi. Cu o zi înaintea începerii exerciţiilor de tragere cu muniţii de război, peste 30 de avioane libiene au survolat spaţial aerian situat la sud de zona de interdicţie comunicată de americani, iar cinci avioane libiene au pătruns în spaţiul aerian respectiv. Avioanele libiene au fost interceptate de piloţii americani şi escortate până la limita zonei de restricţie a zborurilor. Grupa de conducere operativă a exerciţiilor de tragere a avertizat în repetate rânduri că avioanele americane ar putea deschide focul în cazul în care acestea ar fi atacate de avioanele libiene, acţiune care s-a întâmplat ulterior. După începerea tragerilor aeriene, radarul de pe portavionul Nimitz a descoperit două avioane libiene, care se apropiau dinspre sud. În scurt timp s-a hotărât ca două avioane F-14, aflate în zbor într-o zonă de patrulare, să coboare de la înălţimea de 6.500 metri, pentru a intercepta şi escorta avioanele libiene în afara zonei de interdicţie. Avioanele americane evoluau într-o formaţie lărgită (aproximativ 3 km depărtare între avioane) cu avionul coechipier situat puţin în spate şi mai sus. După ce s-au apropiat, piloţii avioanelor F-14 au identificat două avioane SU-22 echipate cu rachete aer-aer. Libienii zburau într-o formaţie strânsă (aproximativ 150 metri între avioane) pe direcţia de zbor inversă avioanelor americane, puţin stânga şi la o înălţime mai mică. Pentru a ajunge într-o poziţie favorabilă de interceptare şi atac, avionul cap F-14 a intrat în viraj pe stânga. În acel moment avionul cap SU-22 a lansat o rachetă, care nu şi-a atins ţinta, după care a virat strâns pe stânga în urcare către zona din spatele avionului F-14. Avionul SU-22 coechipier a virat pe dreapta în urcare iar avionul coechipier F-14 l-a urmărit plasându-se într-o zonă favorabilă lansării rachetei Sidewinder. Avionul coechipier F-14 şi-a continuat virajul strâns căzând în spatele avionului coechipier SU-22 şi a lansat o rachetă, care a intrat direct în profundorul ţintei, care a explodat. Avionul cap F-14 a urmărit avionul cap SU-22, care a încercat să scape de urmăritor executând o manevră în urcare în direcţia soarelui. Când a început coborârea şi şi-a schimbat direcţia dinspre soare, avionul cap F-14 a lansat o rachetă care şi-a atins ţinta. Lupta a durat mai puţin de două minute, ambele avioane libiene fiind doborâte.

        În multe atentate teroriste din Europa, Libia a fost implicată, direct sau sponsorizând acerte acţiuni criminale. A fost, de fapt, motivul pentru care SUA au acuzat oficial Libia că finanţează şi sprijină atentatele teroriste îndreptate împotriva unor cetăţeni americani, fapte ce au determinat instituirea, la 5 ianuarie 1986, a unei blocade economice, urmată de aplicaţii aeronavale de avertizare şi intimidare în apropierea litoralului libian.

Prima aplicaţie s-a desfăşurat în perioada 24-31 ianuarie 1986 şi a urmărit provocarea Libiei, pentru ca forţele aeronavale americane să riposteze. La aplicaţie au participat o grupare navală formată din portavionul Coral Sea şi nouă nave de luptă de suprafaţă.

A doua aplicaţie  s-a desfăşurat în perioada 10-15 februarie 1986 şi a vizat intimidarea Libiei, testarea capacităţii operative şi de luptă a forţelor armate libiene. Aplicaţia a avut loc în apele internaţionale, în apropierea litoralului libian, cu participarea portavionelor Coral Sea şi Saratoga, precum şi a altor 21 nave de luptă şi alte 20 auxiliare. Cu toate că unele nave şi avioane americane au pătruns la sud de paralela de 32°30', denumită sugestiv de libieni Linia morţii, aviaţia şi marina libiană nu au ripostat.

La 11 martie 1986 crucişătorul american Yorktown, însoţit de un distrugător, au trecut din Marea Egee în Marea Neagră cu intenţia de a testa reacţia sovieticilor la provocările americane. Oficialităţile americane au afirmat că cele două nave de luptă au pătruns incidental  în apele teritoriale ale sovieticilor şi bulgarilor. S-a luat în acest fel pulsul din zonă şi s-a estimat eventualele reacţii sovietice, faţă de acţiunile americane viitoare.

Începând cu data de 20 martie 1986, SUA au declanşat cea de a treia aplicaţie aeronavală cu denumirea de cod Foc de Preerie, pe fondul căreia s-a dezvoltat prima confruntare militară americano-libiană. La acea dată Flota a 6-a americană dispunea în zonă de trei grupări navale, care însumau trei portavioane, un portelicopter, 35-40 nave de luptă de suprafaţă, nouă submarine şi aproximativ 350 avioane şi elicoptere. Ca urmare a situaţiei create în apropierea litoralului său, conducerea libiană a trecut forţele armate la capacitate de luptă ridicată, a mobilizat aproximativ 40.000 de rezervişti şi a organizat o aplicaţie cu trageri de luptă reale în zona Tripoli. Totodată, liderul libian a emis un decret prin care se permitea angajarea în forţele armate libiene a cetăţenilor proveniţi din ţările arabe şi islamice.

Odată cu agravarea situaţiei în zonă, sovieticii au acţionat pentru întărirea grupării navale din Mediterana, în aşa fel, că la 24 martie 1986 aceştia dispuneau de 27 nave de luptă de suprafaţă, din care 10 mai importante şi de 20 de submarine, care patrulau în apropierea apelor teritoriale libiene, unele chiar în zona portului Tripoli.

Momentul de declanşare a confruntării americano-libiene din martie 1986 l-a constituit lansarea de către Libia a unei rachete antiaeriene asupra avioanelor americane care au pătruns la sud de Linia morţii.

            Potrivit planului iniţial, aplicaţia Flotei a 6-a trebuia să ia sfârşit la 1 aprilie 1986, dar apreciindu-se că scopurile propuse au fost realizate, aplicaţia s-a încheiat la 27 martie. După încetarea acestor ostilităţi în Golful Sirta, navele americane s-au retras din zonă, portavionul Saratoga deplasându-se în portul Norfolk din SUA, iar o parte din unităţile Flotei a 6-a au luat parte, începând cu 30 martie 1986, la o aplicaţie aeronavală împreună cu unităţi din armata Italiei.

        Pe timpul acestui prim conflict militar au ieşit în evidenţă unele aspecte importante privind acţiunile aviaţiei americane. Pentru lovirea staţiilor radar au acţionat avioane de tipul A-7, dotate cu rachete HARM, care şi-au lansat încărcătura de luptă de la distanţa de 16-20 km de obiectiv, de la înălţimea de 150-200 metri. Rachetele antiaeriene libiene au fost evitate prin executarea manevrei în direcţie şi înălţime în scopul reducerii suprafeţei de reflexie a undelor electromagnetice şi evitării expunerii ajutajelor de reacţie către direcţia de acţiune a rachetelor. Atacul navelor s-a executat cu avioanele A-7 folosind rachete Harpoon şi bombe Rockeye. După ce avioanele s-au apropiat de ţinte, la înălţimea de 150-200 metri, de la distanţă de 12-15 km şi-au lansat încărcătura de luptă.

Statistic vorbind, în perioada 24-26 martie 1986, aviaţia din Flota a 6-a a executat deasupra Golfului Sirta 103 ieşiri/avion pe timp de zi şi 85 ieşiri/avion pe timp de noapte. Acţiunile aviaţiei libiene s-au redus la prezenţa în apropierea grupărilor navale americane a două avioane MIG-25, care au fost obligate să se întoarcă la bază. S-a afirmat la vremea respectivă că şase piloţi libieni de la baza aeriană Sirta ar fi refuzat să decoleze pentru a acţiona împotriva avioanelor americane.

Incidentul din martie 1986 a constituit preludiul la acţiunea americană întreprinsă de SUA împotriva Libiei din noaptea de 14/15 aprilie 1986. La 14 martie 1986 preşedintele Reagan a expus în faţa Consiliului Securităţii Naţionale al SUA intenţia de a executa un atac aerian asupra Libiei. Această decizie finală a administraţiei americane a fost adoptată de Casa Albă, după producerea atentatului terorist de la 5 aprilie din Berlinul Occidental, într-o discotecă unde un sergent american a fost omorât. Imediat după acea dată SUA au informat opinia publică mondială că deţine suficiente probe care dovedesc amestecul Libiei în acel atentat.

În secret, americanii au trecut la planificarea şi pregătirea unei lovituri de răspuns proporţională cu gravitatea atacului terorist libian. La 9 aprilie preşedintele Reagan a aprobat planul de atac cu denumirea de cod El Dorado Canion, iar conducerea militară americană a trecut la detalierea acestui plan. Au apărut probleme care trebuiau rezolvate din punct de vedere tehnic, cum ar fi: cantitatea de forţe necesare, locul de unde acestea vor acţiona, obiectivele ce urmau a fi lovite, informarea partenerilor din NATO. Potrivit planului s-a optat pentru folosirea avioanelor de tipul F-111 staţionate în Anglia, întrucât acestea puteau să evolueze la înălţimi mici, dispuneau de aparatură de navigaţie, tragere şi bombardament perfecţionată pentru acţiuni pe timp de noapte. Iniţial s-ar fi optat pentru folosirea avioanelor B-52 direct din America, dar aceste avioane trebuiau să execute misiunile la mare înălţime, ar fi fost descoperite de apărarea antiaeriană libiană şi în consecinţă pierderile ar fi fost mult mai mari. Idee a fost abandonată de planificatorii militari americani.

        Potrivit datelor deţinute de serviciile de informaţii americane, au fost selecţionate cinci obiectivele principale de lovit, din care trei la Tripoli  (cazarma Bab Al Aziziyah - reşedinţa colonelului Geddafi, baza navală Side Bilal - poligon de instruire a comandourilor palestiniene, aşa-zişii oameni broască şi sectorul militar al aeroportului din localitate) şi două la Benghazi (baza navală Jamahiriah - loc de antrenare a comandourilor palestiniene şi baza aeriană Benina). 

Pentru pregătirea acţiunilor aviaţiei americane, generalul Charles Gabriel, şeful Statului Major al Forţelor Aeriene Militare americane, s-a deplasat în secret la Londra conducând personal această activitate. Pe timpul pregătirii s-a pus un accent deosebit pe cunoaşterea în detaliu a elementelor de navigaţie aeriana pe traiect, cunoaşterea în detaliu a obiectivelor de lovit şi a modalităţilor de salvare a echipajelor în cazul doborârii avioanelor de către apărarea antiaeriană libiană, executarea atacului numai în condiţiile unei rate acceptabile a pierderilor, evitarea pe cât posibil a obiectivelor civile, asigurarea securităţii cetăţenilor americani din Libia, ţinând seama de reacţia conducerii libiene după producerea atacului. Pentru a răspunde acestor întrebări obiectivele de lovit au fost alese cât mai aproape de litoral, pentru ca avioanele americane să evolueze un timp limitat în zona de acţiune a mijloacelor antiaeriene, a fost neutralizată apărarea antiaeriană la obiective înainte de începerea atacurilor, avioanele libiene au fost blocate la sol prin lovirea pistelor de decolare-aterizare şi chiar a avioanelor şi s-au executat bombardament asupra porturilor Tripoli şi Benghazi pentru a împiedica marina libiană să ţină departe de ţărm navele americane. Planul iniţial de acţiune prevedea executarea unui atac terestru de pe teritoriul Egiptului, în cazul escaladării conflictului, idee respinsă de Egipt, întrucât ar fi dus la izolarea acestei ţări de către lumea arabă.

        Cu patru zile înainte de executarea atacului, echipajele avioanelor F-111 s-au antrenat în Anglia în cadrul aplicaţiei NATO cu denumirea de cod Saltynation, iar avioanele din Flota a 6-a s-ar fi antrenat într-un poligon din Israel. La 12 aprilie 1986 americanii au dislocat în Anglia zece avioane de alimentare în aer de tipul KA-10, care s-au alăturat celor existente pe insulă. În aceeaşi zi s-a primit acordul din partea guvernului britanic pentru folosirea bazelor aeriene din Anglia de către avioanele americane, pentru a întreprinde loviturile aeriene asupra Libiei.

        La această operaţie aeriană au participat aproximativ 100 de avioane, din care: din forţele aeriene: 5 avioane EF-111 pentru război electronic; 24 avioane FB-111 pentru lovire (pe timpul operaţiei şase avioane nu şi-au îndeplinit misiunile şi s-au întors la bază după prima alimentare în aer); 24 avioane KC-10 şi KC-135 pentru alimentarea în aer (un avion   KC-10 a asigurat şi coordonarea zborurilor pe traiect, la bord aflându-se un ofiţer din forţele aeriene, specialist în acest gen de misiuni); din aviaţia ambarcată: 14 avioane A-6E pentru război electronic; 12 avioane A-7E şi F/A-18 pentru neutralizarea apărării antiaeriene; 4 avioane E-2C pentru alarmare îndepărtată şi conducere din aer; mai multe avioane F-14 pentru misiuni de vânătoare. Alte 50-80 avioane de luptă erau pregătite de decolare şi acţiune de pe cele două portavioane americane situate la o distanţă de 250-300 kilometri de ţărmul libian. S-a  putut constata că americanii au mobilizat în această operaţie aeriană mai multe avioane decât au folosit englezii pe toată durata  Războiului din Malvine.

        În zorii zilei de 14 aprilie preşedintele Reagan a convocat o şedinţă de urgenţă în care i-a informat pe colaboratorii apropiaţi şi a ordonat executarea atacului aerian în seara aceleeaşi zile. Grupările navale care staţionau la est de Sicilia au primit ordin de deplasare către sud, iar gruparea navală care cuprindea portavionul Entreprise s-a deplasat din Oceanul Indian în Golful Aden, în măsură să intervină la nevoie în sprijinul grupărilor navale din Mediterana. Forţele americane dislocate în sudul Europei au fost trecute la starea de alarmă ridicată. Desfăşurarea evenimentelor şi dispozitivul operativ adoptat de forţele americane sunt descrise pe ore şi minute la sfârşitul acestei prezentări.

        Am considerat că nu este lipsit de importanţă să prezint unele probleme legate de pregătirea, desfăşurarea şi rezultatele acţiunilor de luptă ale aviaţiei americane. Pregătirea nemijlocită a misiunilor de luptă de către echipajele avioanelor F-111 s-a executat cu o jumătate de oră înainte de începerea decolării, punându-se accent pe descrierea obiectivelor de lovit pe baza ultimelor informaţii primite de la sateliţi, cele obţinute de un avion de cercetare strategică de tipul SR-71 şi de navele specializate din compunerea Flotei a 6-a. Decolarea avioanelor F-111 şi a celor de alimentare în aer s-a efectuat aproape simultan de pe patru aerodromuri din Anglia, iar pentru scurtarea timpului de adunare a avioanelor în formaţii de zbor, punctul iniţial al traiectului a fost ales deasupra Canalului Mânecii, la aproximativ o oră de zbor de la începerea decolării, unde avioanele nu puteau fi descoperite de pe litoral. Decolarea avioanelor A-7 şi F/A-18 de pe cele două portavioane s-a executat la timp, ceea ce a permis neutralizarea apărării antiaeriene la obiectiv cu aproximativ 6 minute înainte de atacul grupărilor de lovire. De la distanţa de 500 kilometri până la 25-30 kilometri de obiectiv, avioanele F-111  s-au apropiat de litoralul libian la înălţimea de 60 metri, de unde au urcat la înălţimea de 160 de metri pentru a putea descoperi şi încadra ţintele, după care au lansat încărcătura de luptă. Avioanele A-7 şi F/A-18 s-au apropiat de obiectiv la înălţimea de 60 metri, până la distanţa de 25-30km, de unde au urcat la înălţimea de 150 metri intrând astfel în zona de descoperire a staţiilor radar libiene. Imediat după detectarea impulsurilor emise de staţiile radar au fost lansate încărcăturile de luptă.

Avioanele F-111 aveau acroşate câte patru bombe de 906 kg dirijate prin laser. Ţintele terestre au fost descoperite cu ajutorul radiolocatorului de bord, iar după stabilirea elementelor de bombardament au fost lansate încărcăturile de luptă, care s-au autodirijat pe fascicolul laser. Avioanele A-6 au fost armate cu bombe de tipul Rockeye de 250-375 kg. Fiecare bombă conţinea 247 semiîncărcături cu o mare putere de distrugere. În total, cele 12 avioane A-6 au lansat 75 tone de bombe. Avioanele destinate neutralizării apărării antiaeriene la obiectiv au folosit rachete antiradiolocaţie, în total 12 rachete Harm şi 36 Shrike, scotând din funcţiune 5 staţii radar.

Cu toate că avioanele F-111 au trebuit să parcurgă un traiect de aproximativ 5.000 kilometri până la obiectiv, iar avioanele A-6, A- 7 şi F/A-18 au acţionat de pe portavioane, s-a asigurat o bună coordonare a acţiunilor la obiectiv. Conducerea atacurilor s-a realizat din aer pentru avioanele F-111 şi de pe portavionul America pentru avioanele ambarcate. Atacul celor doua grupări de obiective, Tripoli şi Benghazi, s-a produs simultan, dintr-o singură trecere la obiectiv, ceea ce a determinat ca întregul atac să dureze numai 11 minute. Alarmarea îndepărtată şi conducerea din aer s-a executat cu ajutorul avioanelor de tipul E-2C Hawkeye. Conducerea militară a întregii operaţii s-a realizat de pe portavionul America, locul unde era instalat punctual de comandă al comandantului Flotei a 6-a, viceamiralul Kelso, cel care va ajunge după câţiva ani şeful operaţiilor navale americane, cea mai înată funcţie de militar din marina americană. Acoperirea aeriană s-a efectuat cu avioane de tipul F-14 şi F/A-18 de la înălţimi mari, dintr-o zonă situată peste limita maxima eficace de acţiune a mijloacelor antiaeriene libiene.

Cu toate că administraţia americană şi în general liderii din vârful ierarhiei politico-militare au considerat că raidurile aeriene din noaptea de 14/15 aprilie au fost aproape perfecte, specialiştii militari americani au scos în evidenţă unele dificultăţi şi lacune, toate acestea în cazul folosirii de către SUA a unei tehnici de luptă tot mai sofisticate. A existat o mare disproporţie între cantitatea de forţe întrebuinţate şi efectele obţinute la obiectiv. Cinci avioane F-111 şi două A-6 nu şi-au îndeplinit misiunea din cauza unor defecţiuni apărute la sistemele de largare a bombelor sau la calculatorul de bord. Unele bombe dirijate prin laser nu au lovit obiectivele vizate datorită erorilor în stabilirea obiectivelor reale şi a ceţei existente în zona obiectivelor, aspecte care nu au fost luate în calcul pe timpul pregătirii misiunilor de luptă. Bombele de acest tip aveau din construcţie o eroare în bătaie de 8-10 metri, ceea ce a determinat lovirea unor obiective civile, printre care şi ambasada Franţei din Tripoli.

Aviaţia libiană, cu toate că dispunea de avioane moderne (MIG-23 şi MIG-25), nu a acţionat în această perioadă. Piloţii libieni au fost instruiţi în Iugoslavia, dar nu erau pregătiţi pentru executarea misiunilor de luptă pe timp de noapte, deasupra mării, la înălţimi mici. S-a constatat că deşi Libia avea în înzestrare rachete antiaeriene de tipul SA-2 şi SA-5, acestea au fost ineficiente, bruiate de mijloacele specializate de la bordul avioanelor americane. În conflictul din martie au fost lansate 12 rachete antiaeriene, dar nici una nu şi-a atins ţinta, fiind bruiate, dirijate pe ţinte false sau determinate să explodeze în aer. Distrugerea unor staţii radar de la sol a determinat încetarea lucrului celorlalte şi astfel întregul sistem al apărării antiaeriene libiene paralizat, creându-se condiţii favorabile de acţiune pentru aviaţia americană. După scoaterea din funcţiune a staţiilor radar, echipajele libiene de la sol au continuat lansarea de rachete şi trageri de artilerie la întâmplare. Unele instalaţii de rachete antiaeriene şi piese de artilerie mai executau trageri la o jumătate de oră după încheierea misiunilor de către aviaţia americană. S-a ajuns la concluzia că avionul F-111 doborât în apropierea litoralului libian a fost lovit de către focul unui tun de 23 mm cu patru ţevi, care avea aparatură de conducere a focului mecanică şi care nu putea fi bruiată.

Navele americane au acţionat în Golful Sirta protejate de aviaţie şi nu au fost stânjenite în îndeplinirea misiunilor. În momentul când o vedeta libiană purtătoare de rachete a încercat  să se apropie de gruparea navală americană, aceasta a fost întâmpinată cu focul a două rachete navă-navă de tipul Harpoon lansate de pe crucişătorul Yorktown.

Activitatea navelor sovietice pe timpul conflictului s-a redus la culegerea de informaţii şi urmărirea grupărilor navale americane. Ca dovadă că sovieticii au cunoscut din timp despre executarea atacului american din noaptea de 14/15 aprilie a fost confirmat de faptul că gruparea navală sovietică a părăsit portul Tripoli ieşind în apele internaţionale înainte de începerea bombardamentelor aeriene!

Pregătirea şi executarea acţiunilor aviaţiei şi navelor americane s-au desfăşurat în condiţiile unui război electronic indus. În acest sens, cu o săptămână înainte de conflictul din 24 martie avioane de tipul EA-6B au zburat de-a lungul litoralului libian, deasupra apelor internaţionale, determinând frecvenţele de lucru, schimbările în frecvenţă şi locul de dispunere, graficul de lucru al staţiilor radar şi radio. Zborul avioanelor EA-6B s-a executat şi pe timpul conflictelor din martie şi aprilie, când avioane de acest tip au patrulat la o distanţă de aproximativ 60 kilometri de litoralul libian. Aparatura specială instalată pe aceste avioane a trimis impulsuri false către staţiile radar, au comandat explozia rachetelor antiaeriene la o distanţă de cca. 30 kilometri de acestea, sau au bruiat comunicaţiile radio dintre centrele de conducere a focului şi staţiile radar de descoperire din compunerea bateriilor de rachete antiaeriene. Acţiunile avioanelor F-111 s-au desfăşurat în condiţiile executării unui intens bruiaj de către avioanele specializate EF-111 care însoţeau formaţiile de lovire. Cu 6 minute înainte de ajungerea la obiectiv, avioanele EF-111 au început acţiunea de bruiaj, care a durat pe tot timpul atacului şi depărtării de obiectiv.

A intervenit şi o mare gafă, sau mai bine-zis o neglijenţă din partea serviciilor de informaţii americane, dar şi a specialiştilor în planificarea acţiunilor de război electronic. Armata libiană dispunea la acea dată de rachete antiaeriene franceze de tipul Crotale, foarte eficiente împotriva avioanelor care evoluează la înălţimi mici şi medii. Avioanele EF-111 nu au avut introduse în programele de bruiere frecvenţele de lucru ale acestor rachete, fapt neexploatat de către echipajele libiene de la sol ale bateriilor antiaeriene de acest tip. Americanii au avut emoţii post factum la gândul că puteau să înregistreze un eşec ruşinos, dacă libienii ar fi fost suficient de vigilenţi în contracararea atacurilor aeriene americane!

        Dacă atacul din 24-25 martie nu a surprins conducerea libiana întrucât grupările navale americane executau aplicaţii în apropierea Golfului Sirta şi erau de aşteptat unele reacţii de lovire, conflictul din 14/15 aprilie prezintă o serie de particularităţi din punct de vedere al dezinformării şi mascării acţiunilor de luptă. Aviatorii americani s-au antrenat pe fondul unor aplificaţii planificate din timp, în raioane şi poligoane folosite în mod curent de către aviaţia americană, reuşind o mascare perfectă a pregătirilor de atac. Dislocarea avioanelor de alimentare în aer din SUA în Anglia s-a desfăşurat pe fondul unei aplicaţii NATO. Planul operativ a fost cunoscut de un număr limitat de persoane şi a fost pus în aplicare la scurt timp după luarea hotărârii de atac. Echipajele au cunoscut în detaliu misiunea de luptă şi în special elementele de navigaţie şi dispunerea obiectivelor, ceea ce a determinat ca atacul să se execute cu folosirea limitată a comunicaţiilor radio.

Pe timpul conflictului din 24-25 martie apărarea antiaeriană libiană a lansat 11 rachete SA-5 şi o rachetă SA-2 fără a produce pierderi aviaţiei americane. În timpul bombardamentelor din 14/15 aprilie pierderile libiene au fost mult mai mari, dar sub aşteptările americane. Libia a înregistrat: în zona Tripoli 37 morţi, 93 răniţi, cinci avioane MIG-23 şi 3-5 avioane de transport de tipul IL-76 distruse la sol, un depozit de piese de schimb pentru aviaţie distrus; în zona Benghazi 24 morţi, 97 răniţi, mai multe obiective social-culturale distruse, doua elicoptere   MI-8, un avion Fokker-27, un avion Boeing B-707, patru MIG-23, toate distruse la sol. Aviaţia americană a pierdut un avion F-111 şi echipajul acestuia, iar un alt avion de acelaşi tip a aterizat la baza aeronavală Rota din Spania, din cauza supraîncălzirii unui motor.

Conducerea politico-militară americană a pregătit această acţiune împotriva Libiei şi din punct de vedere politico-diplomatic. În acest sens George Bush, vicepreşedintele SUA şi Veronen Walters, ambasadorul SUA la ONU au întreprins în prima parte a lunii aprilie 1986 o serie de vizite în ţări din zona Golfului şi respectiv Europa Occidentală, informând guvernele ţărilor vizitate că SUA sunt pregătite să execute o acţiune militară asupra Libiei în cazul când aceasta nu pune capăt actelor teroriste. Dintre ţările Europei Occidentale, doar Anglia şi Italia au dovedit un sprijin făţiş faţă de intenţiile americane. Administraţia americană a fost neplăcut surprinsă de refuzul Spaniei şi Franţei de a permite survolarea teritoriilor lor de către formaţiile de avioane F-111 din Anglia către Libia şi retur.

Şi totuşi, după atacul aerian american din noaptea de 14/15 aprilie, cum se întâmplă de fiecare dată în politică, deşi fuseseră anunţaţi din timp şi au luat măsurile necesare pentru a evita zona conflictului, sovieticii i-au criticat pe americani şi pe englezi ca fiind părtaşi la atacul barbar întreprins asupra Libiei.

Pentru o perioadă scurtă de timp se părea că Libia s-ar fi potolit în elanul sau de sprijinire a terorismului şi chiar implicare în unele acţiuni de acest gen. S-a constatat totuşi contrariul. Cel mai concludent exemplu îl constituie atacul terorist asupra unui avion american în anul 1988, soldat cu moartea a 269 de oameni, dintre care mulţi americani. Atacul a fost produs de către doi ofiţeri de informaţii libieni. După mai mulţi ani de ameninţări din partea americanilor guvernul de la Tripoli a fost de acord ca teroriştii să fie predaţi americanilor pentru a fi judecaţi de o instituţie neutră şi a evita o eventuală acţiune americană asupra Libiei. 

În această perioadă preşedintele George W. Bush avea să plaseze Libia pe axa răului, ţară care sprijină direct terorismul internaţional şi acţionează pentru înarmarea neconvenţională, ceea ce ar fi justificat o intervenţie militară americană asupra acestei ţări.

        O singură concluzie am putut să desprindem din descrierea acţiunii militare americane asupra Libiei în noaptea de 14/15 aprilie 1986 : operaţia aeriană întreprinsă de americani a avut drept scop testarea capacităţii forţelor armate de a organiza şi executa astfel de acţiuni militare la distanţe mari, pe timp de noapte, vizând atingerea unor obiective precise. Evoluţiile ulterioare pe mapamond, cu implicarea directă a SUA, au confirmat această concluzie.