LUPII SIBERIEI
M-am
retras într-o izbă curată
ascunsă între lupii Siberiei,
jumătate din noapte mă-nchin la
icoane,
jumătate din zi pictez sânii materiei.
Crivăţul îmi dă împăcarea cu mine –
oricum moartea e mult mai rece,
iar la ochiul de geam, necuprinsul
nu dă semne c-ar vrea să plece.
Mă privesc blând, jupuit de putere
şi de mătasea patimilor, decolorată,
doar
mirosul amar de mesteceni
îmi mai dă o ameţeală ciudată.
Nu mă ciuguleşte nici o întrebare
deşi pe-un colţar stă un craniu sferic,
i-am
pus în găuri câte-o lumânare
şi-l aud cum gândeşte, eteric.
Şi cum pictez, mă biruie somnul,
pensonul lunecă, vopselele curg,
aud cum saltă izba pe mine
călărindu-mă înspre amurg.
REGATUL LUPILOR
Aş putea fi peste lupi şef de stat
să aflu
ce gândesc ei despre mine,
chiar
la sănii aş ceda să mă-nhame
de-ar
vrea pustiul să mi-l închine.
Sub
cupole de-argint şi de aur
urletul
lor ar fi imnul regal
pus pe
note de stelele caprelor
junghiate
la spasmul dintre apă şi mal.
Şi când
se-adună, fierbinţi, în haite,
să mă
proclame cel mai bun de iernat
parcă
mă încercuie cu veşnicie
lăsându-mă
îngheţului nebotezat.
Cum
garoafa limbii lor spânzură
ca un
drapel râvnit de armate
ştiu că
vor birui până la sânge
punând
coroane pe beregate.
COROANA
IERNII
Ca din altă lume se revarsă atolul
de ace îngheţate hăcuind
rămurişul
lumina se umple de sânge
albastru
până când cerul îşi
crapă învelişul.
Atâtea vietăţi vin să se
roage
purpura apusului să mai
rămâie
că pădurea-i Biblie
de-nchinat ciuruită
mirosind a ceară şi a
tâmâie.
Şi nici nu cutez să
deschid uşa
de teamă să nu crape
montura
de diamante şi perle cu
care
coroana iernii se dă
de-a dura.
Şi cum izba clipeşte pe
trunchiuri
ca pasărea pe neant
mergătoare
eu sunt doar gheara ce
sfâşie carnea
acestui sălbatic apus de
soare.
O DUŞCĂ DE DISPERARE
Ce caut
eu în Siberia Mare,
cum de
m-am deportat de bună-voie
în
necuprinsul pustiu albastru
să-i
fiu cal de lemn ruseştii Troie?
Cum de
trăiesc ce-mi flutură gândul
în
năpraznica iarnă ţaristă
şi-mi
pun viaţa la gâtul lupilor
s-o
picure sângele ca pe-o batistă?
Pun
totul pe seama copilăririi,
a
epidemiei de fugă de toate
când la
doi paşi îşi taie venele
vietatea
care din tine te scoate
Şi te
unge cu iertarea păcatelor
dându-ţi
binecuvântarea perversă
de-a
şiroi pe albul mestecenilor
slobozind
bulbul inimii în aversă
De-a fi
hipnotizat de vecernii
de
iarna ce-şi descuie dezmăţul
atârnându-te
de gâtul sălbăticiunilor
ca şi
cum morţii i-ai pune hăţul.
Ce caut
eu în Siberia Mare
pe o
bandă interzisă de lume –
decât o
duşcă de disperare
şi o
şea pe galopul singurătăţii în spume.
SFATUL
DE TAINĂ
M-am retras să gândesc, aş putea spune
filosofiei
stingându-i cărbunii,
să sorb
apa neîncepută
din
steaua nordică a înţelepciunii
Să
îndrug singur verzi şi uscate
din
magie luând câte-o duşcă
pe când
afară vietăţile-şi flutură
carnea
cu miros de praf de puşcă
M-am retras să pun hamuri pe inimă
şi s-o strunesc cât pot, zvăpăiata
căci ştiu: în albastrul viscol de-afară
Dansul lupilor o va da gata
Nu am termene ori măsurătoare,
nu voi da la final doctorate –
pe scoarţa mestecenilor vreo ciocănitoare
mă va însemna de păcate
M-am retras cerând un respiro
să dau sfatul de taină lupimii:
nările-n cer şi preludiu subţire
când pe inima mea vor fi primii.
PRIDVOARELE
SIHLEI
Cum se retrag lupii să moară
în pridvoarele sihlei, anesteziaţi de ozon
ochind din vreme bucata de lume
pe care să joace în moarte şotron
Cum gândesc ei, – se vede pe urme –
mai apăsate şi cu dublă arcană,
şi pe soarele ieşit din spărtură
ca şi cum ar ţâşni sânge din rană
Nu-s împăcaţi, dar nu plâng amarnic
iar spiţa nu şi-o văd în amurg –
şi strămoşii lor au dus moloz cu sila
în mlaştinile de sub Sankt-Petersburg
Şi dacă urlă prelung şi sinistru
de se face sihla seu vânăt pe bot
ei lasă burţii Siberiei fiorul
de-a mânca lupii cu moarte cu tot.
IMPERIUL DE GHEAŢĂ
Când vezi imensul imperiu de ghiaţă
întins ca o blană de miel la uscat
ţi se face subit frică de spaţiu
şi de mărirea care l-a despresurat
Întunericul alb se dilată vifornic
suflecând chipul nopţii, cerat
şi te răstoarnă în depresie mută,
fără zori şi fără înserat
Violetul îndată se face albastru,
suflarea – cristal şi auzul o dâră
tot mai străvezie în haos
ca o undiţă la care trage o câră
Când, învârtejit, dai să fugi oriunde
şi ca diamantul îngheţul te taie,
nu-ţi mai flutură decât nădejdea
de-a fi înţepenit pe o piele de oaie
Să vină lupii să te miroase
şi cu aburul gurii să te învie
aducându-te lumii lor proaspete
ca un trofeu pe o panoplie.
ATACAT
DE FIARĂ
Ca un fulger orbitor mă spintecă
gândul de-a fi atacat de fiară,
simt în vintre greaţa tăioasă
cum scoate fitilul spaimei afară
Un abur fierbinte năuc răbufneşte
din samovarul în clocot al frunţii
şi-ngheaţă în aceeaşi clipă de parcă
în locul capului ar creşte munţii
Inima tună-n auz ca o moară,
limba în gură a-mpietrit făcând cruce,
îmi stă în faţa ochilor, albă
grămăjoara de oase în care m-oi duce
Şi blestem trupul ce-şi scoate-n răspântii
mirosul cărnii asmuţind prădătorii –
în timp ce un alt fulger despică
visul din care înfulecă zorii.
ORIENTÂND
GHIOCUL
Rusa nu are verbul proprietăţii,
nimeni nu stă călare pe am,
a fost odată – cel din poveste
trage cu pustiul paşnic la ham
Frigul virgin scoate vrăjile-afară
până când şi-argintul viu se încheagă
şi rămâne ca o lacrimă sfântă
peste Siberia Mare pribeagă
Aşa, nici eu nu-mi încui izba,
nu-mi semnez pânzele şi nu jelesc
trunchiurile rămase în picioare
ce-or ajunge ambalaj la magazinul sătesc
Stau însă gânditor peste hartă
în loc de busolă orientând ghiocul –
aud că nenorocirea nu iartă
până când nu-i trece sorocul.
(Din volumul
„Lupii Siberiei")
nr.1/2006 
