De 25 octombrie 2005 – adică de Ziua armatei - seara, în prime-time, pe TVR 1, superstarul televiziunii publice, Andreea Marin, zâna surprizelor, prezintă un film documentar de o oră şi jumătate realizat de ea printre militarii români din Irak.

          Pe 26 decembrie 2005 – adică a doua zi de Crăciun – în debut de prime-time, pe Antena 1, superstarul Mihaela Rădulescu, mămoasa gazdă a duminicilor în familie, prezintă partea întâi a unui film-reportaj, realizat de ea în regim privat, printre militarii români din Irak. 

          În numărul de Crăciun al oficiosului M.Ap.N. „Observatorul Militar", printr-o scurtă notă se anunţa că pe 19 decembrie 2005 a fost difuzată ultima emisiune militară de televiziune cu genericul „Pro Patria". Anonimul semnatar al sus-numitului anunţ se consola cu „promisiunea conducerii televiziunii de a fi inserate la ora la care o merită, în raport cu interesul public, reportajele, interviurile, anchetele şi sondajele de opinie axate pe problematica mediului militar….".

Dincolo de aceste întâmplări mediatice, trebuie remarcat că de doi ani încoace, telespectatorii români s-au obişnuit să-şi vadă la ştirile de la ora 19.00. primul ministru sau preşedintele, însoţiţi de un pluton de generali, în uniforme de camuflaj deşertice, cu baretă de nume şi RO Army pe piept, dar fără grade pe umăr, pupând, decorând, strângând mâini de peace-keeperi români, profund umectaţi de marea şi autentica cinste şi onoare ce li se face. Aceste secvenţe mediatice sunt acceptate astăzi la noi ca şi în alte ţări, ca ceva firesc şi relativ banal, deşi erau de neconceput cu doar cinci ani în urmă, atunci când România şi înalţii ei oficiali icneau din răsputeri pentru integrarea în NATO, iar singurele argumente militare româneşti, cu profil predominant non-combativ şi umanitar, se consumau în mai puţin exoticul şi periculosul decor balcanic şi în absenţa protocolului de grad zero. Cine dintre peace-keeper-ii de atunci şi-ar fi putut imagina că va fi atât de trendy pentru star-system-ul dâmboviţean să-şi legitimeze statutul mediatic printr-o prestaţie chiar în mijlocul lor. Spre exemplu, de Crăciunul lui 2005, nici chiar intransigentul şi teribilul Robert Turcescu nu a rezistat unei tentaţii 100% de a putea vibra sincer şi live la Realitatea din Kandahar, în mijlocul infanteriştilor români.

Simultan cu bulimia în creştere a mass-media private pentru subiectul teatrelor de operaţii fierbinţi populate cu uniforme româneşti şi în răstimpul acestor ultimi cinci ani, venerabila emisiune militară de televiziune „Pro Patria" (chiar dacă din raţiuni de circumstanţă Pro NATO s-a extins şi pe TVR Internaţional sub forma „Standard NATO") a agonizat disciplinată pe TVR 1 într-o poziţie de surghiun, fiind difuzată luni după amiaza, la o oră imposibilă şi neştiută de nimeni. Ratingul minuscul, tinzând asimptotic către zero al acestei emisiuni, care la începutul anilor 90 mai făcea uneori şi valuri prin societatea civilă, este explicabil nu neapărat prin poziţia ingrată din grila de difuzare, ci prin pierderea constantă de credibilitate şi atractivitate datorată unei retorici şi abordări tematice inevitabil supuse imperativelor şi ierarhiei conducerii Ministerului Apărării Naţionale. Jurnalistul militar pe lângă discursul sobru şi riguros, impus de uniformă şi regulamentele militare, mai este supus şi insolvabilei dileme de credibilitate: dacă zice ceva de rău despre instituţia militară pe care o reprezintă, spectatorul îşi va putea închipui că „în realitate lucrurile stau muuuult mai rău, deoarece…., nu-i aşa…, evident, că tocmai ai lor nu pot spune totul"; reciproc, dacă jurnalistul militar face un reportaj „de bine" despre realităţi la fel de adevărat-pozitive cum sunt şi cele negative din armată, el va fi automat întâmpinat cu suspiciunea „Hai domn'e, că asta-i propagandă. Ce să zică şi ei săracii…, dacă aşa le ordonă şefii…?" Libertatea de gândire şi expresie jurnalistică, cenzurată în mass-media civilă doar de codul penal, de codul deontologiei profesionale şi conştiinţa profesională, este şi va fi sever amendată în cazul jurnaliştilor militari de canoanele cazone, specifice oricărei instituţii militare din lume. La toate aceste avataruri ale mass-media militare româneşti se adaugă şi profesionalizarea corpului militar, adică renunţarea din 2007 la serviciul militar obligatoriu, ceea ce face ca, la fel ca şi în celelalte state occidentale într-o situaţie similară, interesul opiniei publice, implicarea emoţională a cetăţeanului faţă de viaţa din cazarma unde-şi face armata fiul, nepotul, iubitul sau soţul, să înceapă a scădea dramatic. Oricum dacă se întâmplă în armată ceva cu autentică relevanţă pentru societatea civilă, presa privată nu întârzie nici o secundă în a o face publică.

Aşa stând lucrurile pentru cei ce scriu, filmează, fotografiază şi înregistrează viaţa militarului român dinăuntrul universului acestuia, calea este larg deschisă pentru o privire proaspătă şi neinhibată din afara sistemului, până mai ieri ostil şi opac la tot ce era kaki şi nu avea cozoroc. Altfel spus, sclipitorul star-system a descoperit şi chiar a fost încurajat oficial să pătrundă, desigur nu în austerul decor al cazărmilor din ţară, ci acolo unde adrenalina ţâşneşte la orice pas: bazele militarilor români din Irak şi Afganistan.

M-am întrebat, retoric desigur, de ce experimentaţii reporteri şi comentatori Cristina Liberis sau Nicolae Melinescu, corespondenţi de război autentici ai Televiziunii naţionale în timpul războiului din Golf din 2003, nu au realizat ei documentarul despre militarii români din Irak, ci frivola, ambiţioasa, aventuroasa, sexoasa divă a surprizelor, Andreea Marin? Asemenea, la Antena 1, de ce filmul nu a fost realizat de Adelin Petrişor şi Dan Cecui, neobosita echipă de şoc dedicată evenimentelor excepţionale şi de mare risc, avansată în grad de ministrul apărării naţionale în 2003 pentru prestaţia jurnalistică de excepţie în timpul aceluiaşi război din 2003, ci infatigabila, inepuizabila, ameţitor vorbăreaţa, eleganta, orgolioasa şi la fel de moldoveanca Mihaela Rădulescu? În mod sigur respectivele documentare ar fi arătat altfel. Şi ar fi spus altfel. Şi poate ar fi transmis telespectatorului năuc de uimire din fotoliul lui de acasă, şi altceva decât că nimic nu poate fi mai cool în armată decât să fii peace-keeper român în Irak.

Una peste alta, cele două impresionante producţii de televiziune, remarcabile opere de pionierat târziu, au reuşit să convingă poate mai mult decât zeci de (foste) emisiuni „Pro Patria", că acolo în Irak este un pericol şi un risc real, că băieţii noştri îşi fac treaba cât se poate de serios, că sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi, cu frica în oase şi dorul de casă în suflete şi că una peste alta fac cinste ţării în condiţii  dure şi extrem de grele. Nu pot să nu remarc că spre deosebire de „canoanele" Pro Patria şi ale mass-media militare, nici Mihaela şi nici Andreea nu au catadicsit să ia nici un interviu de la vreun general sau comandant străin din zonă (de preferinţă american sau britanic) care să declame cât de mândru, fericit şi satisfăcut este el de militarii români pe care-i are în subordine. Au binelipsit şi la fel de dogmaticele declaraţii ale unor înalţi oficiali români, scăpaţi în vizite prin teatrul de operaţii din nemărginită grijă şi admiraţie pentru „băieţii noştri". Amândouă divele s-au concentrat într-adevăr asupra „băieţilor noştri" (Mihaela ce-i drept mai mult asupra şefilor, iar Andreea mai mult asupra celor mai mici în grad) încercând fiecare, pe măsura nivelului ei de percepţie, sensibilitate şi înţelegere să reţină cele mai emoţionante felii de viaţă. Oricum, fie şi numai pentru simplul motiv că în spatele microfonului nu se afla o uniformă autentică cu grad şi funcţie, ci o vedetă feminină extrem de atrăgătoare, alături de care, fie şi pentru doar două vorbe, orice bărbat şi-ar dori să se afle, respectivele interviuri au fost mult mai credibile, mai adevărate, mai „pe bune". Desigur, în cele două producţii s-au simţit accente diferite: dacă filmul Andreei, beneficiind de şcoala documentaristă a televiziunii „bătrâne" a fost mult mai bine documentat informaţii, pigmentat cu imagini de arhivă (din Angola, Kosovo), şi a fost mai solid structurat, producţia privată a Mihaelei a urmat cuminte programul oficial al vizitei, pe zile, ore şi minute, întocmit de cei de la armată, aşa cum declara chiar ea înainte de plecarea în Irak la o „Duminică în familie" dedicată tocmai peace-keeper-ilor români. Atât producţia Andreei, cât şi cea a Mihaelei nu au scăpat de tentaţia „turismului extrem", cum a numit mămica duminicilor în familie deplasările prin site-urile istorice şi palatele lui Saddam, tot aşa cum ambele filme nu au ştiut să evite unele momente trenante şi plictisitoare faţă de ritmul iniţial. 

Una peste alta, cu tot subiectivismul de care pot fi acuzat, cele două producţii nu au reuşit – strict profesional vorbind – să surclaseze nici una din realizările similare ale departamentalei foste emisiuni militare de televiziune „Pro Patria". Totuşi este o realitate faptul că Andreea Marin şi Mihaela Rădulescu sunt unice, au un magnetism şi un farmec incontestabile, inaccesibile unui reporter sau realizator militar. Ele au reuşit să ofere publicului mioritic, la ceas de seară şi în zi de sărbătoare, o convingătoare mixtură latină şi irezistibilă, între spectacolul forţei virile a militarilor români şi senzual telegenica lor carismă.                

            În final, toată lumea este mulţumită: instituţia militară şi-a mai bifat cu succes o reuşită şi credibilă acţiune de imagine, respectivele canale de televiziune au inserat, la costuri minime, o pată de culoare în grila lor de programe, contribuabilul român s-a edificat într-un mod plăcut cum se cheltuie banii statului în Irak, iar fermecătoarele noastre staruri şi-au adăugat încă un trofeu în panoplia performanţelor lor profesionale.