„Capete de afiş" ale anului 2006 sunt în continuare Balcanii de Vest şi Zona Lărgită a Mării Negre. Desfă­şu­rările re­cente au confirmat doar parţial evaluările din noiembrie-decembrie 2005, deoarece s-au înregistrat şi unele eve­ni­mente care au sfidat obişnuitele calcule politico-militare locale şi regionale.

Balcanii de Vest – se adânceşte „impasul sârbesc"

Înainte de 1 ianuarie 2006, pro­ble­ma Serbiei rămânea în mare parte confuză. O persistentă criză politică eroda atât Serbia, cât şi Uniunea Serbia-Munte­ne­gru. La Belgrad, se menţinea fragilul echi­li­bru politic dintre reformatori, so­ci­a­lişti şi radicali, exprimat şi de tensiunile in­sta­late între premierul V. Kostuniţa şi pre­şe­dintele B. Tadici. La Podgoriţa, partiza­nii unui Muntenegru independent nu reu­şi­seră încă să con­vingă UE că uniunea din 2002 nu putea supravieţui. Conco­mi­tent, Belgradul se pregătea să demareze negocierile cu albanezii pentru viitorul statut al provinciei Kosovo (mediate de ONU). În plus, relaţiile deteriorate cu Tri­bu­nalul Interna­ţi­onal de la Haga ame­nin­ţau să se soldeze cu eşuarea nego­cierilor pentru Tra­ta­tul de Stabilizare şi Asociere cu UE.

Pe de altă parte, factorii internaţio­nali implicaţi în Balcanii de Vest – SUA, UE, OSCE, NATO, Federaţia Rusă etc. – nu-şi exprimaseră încă deschis poziţiile finale faţă de ansamblul „problematicii" sârbo-muntenegreano-kosovare." În principiu, toate părţile responsabile insistau ca sârbii şi albanezii, sârbii şi muntenegrenii să-şi rezolve prin negocieri, respectând standardele interna­ţio­nale, temele în dispută. În afara cancelariilor, însă, s-au acreditat scenarii pentru viitorul Uniunii Serbia-Muntenegru şi pentru Kosovo. Un scenariu „maximal" lua în calcul independenţa provinciei Kosovo (cu garanţii internaţionale pentru locuitorii sârbi şi alte minorităţi) şi separarea Serbiei de Muntenegru. Alt scenariu, „minimal" de această dată, considera că situaţia actuală se va menţine încă un număr de ani, probabil până în pragul integrării Balcanilor de Vest în UE şi NATO. Între cele două scenarii se plasau opţiuni care  luau în calcul fie menţinerea Uniunii Serbia-Muntenegru şi indepen­denţa Kosovo, fie desfacerea Uniunii şi păstrarea provinciei Kosovo, cu un statut de largă autonomie, în cadrul Serbiei. Puterile occidentale au subliniat prioritatea acordată reglementării situaţiei din Kosovo, iar Federaţia Rusă a avertizat că „modelul Kosovo independent" va trebui aplicat şi în cazul „conflictelor îngheţate" din Zona Lărgită a Mării Negre.

Lunile ianuarie – iunie 2006 au adus câteva clarificări. Convorbirile sârbo-albaneze, sub egida ONU, au început la Viena, în 20 februarie; poziţiile delegaţiilor au rămas ireconciliabile, dar albanezii din Kosovo sunt decişi să obţină independen­a. După decesul preşe­dintelui I. Ru­go­va, con­du­ce­rea provinciei a trecut cu to­tul sub controlul „tinerilor comandanţi" din UCK, cuno­scuţi pentru opţiunile lor radica­le. SUA, UE, ONU înclină tot mai evident spre un statut de independenţă a provinci­ei, cu serioase garanţii internaţionale (pro­ba­bil inclusiv cu prezenţa unor forţe de sta­bi­li­zare NATO-UE).

În Muntenegru, grupările indepen­dentiste au convins în cele din urmă UE să supervizeze referendumul pentru se­pa­­rarea de Serbia, în condiţiile ex­pri­mării unei majorităţi simple. De curând, atât preşedintele Uniunii Serbia-Mun­te­ne­gru, cât şi ministrul Apărării, s-au pro­nun­ţat, într-un fel sau altul, pentru aban­donarea formulei din 2002. Referendumul din 21 mai s-a soldat cu proclamarea a două state separate.

Pe alt plan, relaţiile Serbiei cu Occi­dentul şi cu TPI rămân încordate. Chiar dacă condamnarea lui S. Miloşevici a ieşit din discuţie după decesul acestuia (înmormântat la 19 martie), SUA şi UE insistă ca Radovan Karadzici şi Ratko Mladici să fie predaţi sub ameninţarea izolării totale a Belgradului.

Evoluţiile în curs provoacă desigur o serie de întrebări legitime: cine poartă vina pentru deteriorarea poziţiei internaţionale a Serbiei?; există o „conspiraţie antisârbă" în mediile internaţionale; se poate ajunge la o soluţionare trainică a dramaticei crize declanşate încă din 1989 – 1990? Un posibil răspuns ar fi că orientările exacerbat naţionaliste şi etatismul socialist nu sunt agreate în spaţiul comunitar. Pe de altă parte, un „mare pariu" al NATO şi UE rămâne modul în care bunăstarea economică şi institutiile integrate vor putea soluţiona multiplele probleme etnico-culturale ale Balcanilor! Pariul respectiv devine şi mai incitant în conditiile prefigurării unui nou „patriotism economic" în Occident. Anul 2006 va aduce probabil clarificări, în cea mai mare măsură dureroase pentru sârbi. Oricum, UE tinde să-şi adopte măsurile de prevedere: astfel, Germania şi Franţa promovează cu insistenţă, în lunile din urmă, necesitatea creării unei „camere de aşteptare" pentru Balcanii de Vest, înainte de admiterea lor în Uniune. La mijlocul lunii martie, creştin-democraţii germani şi cancelarul Angela Merkel s-au pronunţat clar în favoarea stabilirii unui „parteneriat privilegiat" cu un fel de „Comunitate a Europei de Sud-Est," prin intermediul căreia să fie pe deplin stabilizată subzona din punct de vedere economico-social. Deci tema finalizării integrării subzonei în UE va amâna.

Zona Lărgită a Mării Negre

Spaţiul respectiv continuă să fie marcat atât de tendinţe de cooperare, cât şi de acutizarea unor rivalităţi şi conflicte. Implicarea UE şi SUA în zonă este de domeniul evidenţei, ca şi restrângerea libertăţii de acţiune a Federaţiei Ruse, într-o „vecinătate imediată" a sa. Occidentalii au obţinut dreptul de a „asista" la discuţiile privitoare la Transnistria şi, alături de ruşi şi OSCE, se străduiesc să contribuie direct la stabilizarea  Caucazului de Sud. Europenii au o strategie proprie de vecinătate, chiar în „vecinătatea apropiată" a Rusiei. NATO a aprobat o orientare de cooperare în Caucazul de Sud şi bazele americane se translatează din Vest spre aliniamentul Baltica – Constantinopol. Interesele directe ale unei Rusii sfidate şi nemulţumite se concentrează asupra Transnistriei, Abhaziei şi Osetiei de Sud, spaţii considerate un fel de „avanposturi" ale „imperiului." Nagorno-Karabach funcţionează ca o „pârghie geopolitică" de reglare a raporturilor Caucazului de Sud cu Federaţia Rusă. O altă pârghie rezidă în dependenţa Armeniei, Georgiei, Republicii Moldova, Ucrainei şi Belarusului de livrările de energie din Federaţia Rusă. Adevărul este însă că examinarea scenariilor de rezolvare a conflictelor de mai sus trebuie tot mai evident raportată la noile relaţii dintre Federaţia Rusă, SUA şi UE în Zona Lărgită a Mării Negre.

Pe lângă „sfidarea occidentală," Mos­cova se confruntă şi cu „regimurile por­tocalii" de la Kiev şi Tbilisi; ambele re­gimuri beneficiază de o „simpatie" diplomatico-militară americană explicită. Ucraina, în schimb, cu o minoritate rusă de 15 milioane – agitată din „exterior" –, se află într-o poziţie expusă între UE, SUA şi Federaţia Rusă. Preşedintele Viktor Iuşcenko declară în mod sistematic că va adera la UE şi la NATO. În acest sens, evoluţiile viitoare din Ucraina vor in­fluenţa în mod deosebit regiunea. Ele vor echivala şi cu un test serios al relaţiilor dintre actorii internaţionali majori din bazinul Mării Negre. La fel, atitudinea SUA şi UE în problema democratizării Belarusului provoacă iritare la Kremlin.

În momentul de faţă, administraţia preşedintelui V. Putin „manevrează pe linii interioare," încercând să-şi asocieze UE în iniţiativele regionale, în detrimentul SUA, curtând Turcia – între altele, pentru a bloca extinderea acti­vităţilor Flotei NATO în Marea Neagră -, presând energetic, politic şi militar statele rebele, refuzând să liberalizeze pieţele interne de capital şi energetică, opunându-se ferm „exportului de democraţie" şi revoluţiilor „colorate" etc. În mod ostentativ se cultivă o relaţie de parteneriat strategic cu China şi sunt concurate iniţiativele SUA în India şi Orientul Mijlociu. Kremlinul ezită încă între o orientare de parteneriat democratic cu Occidentul, „imperiul liberal" şi reînvierea naţionalismului eurasian. Aplicarea scenariului independenţei în Kosovo s-a transformat într-un puternic argument al Moscovei pentru soluţionarea similară a „conflictelor îngheţate" din Zona Lărgită a Mării Negre; totuşi, fără acordul SUA şi UE argumentul amintit nu va fi suficient. Pe acest fundal, internaţionalizarea Mării Negre – promovată şi de România – poate oferi noi soluţii de stabilizare.

De fapt, conflictele în discuţie sunt în primul rând rezultatul unor acte de violenţă şi aranjamente administrative otrăvite din epocile Imperiului Rus şi URSS, toate impuse şi reimpuse prin forţă, fără consultarea popoarelor, în dispreţul celor mai elementare drepturi şi libertăţi naţionale. Până la destrămarea URSS, comunitatea internaţională, la rândul său, s-a dezinteresat aproape total de nevoile şi dramele acestor popoare şi populaţii „îngheţate în istorie." Astăzi, o revenire la aranjamente tradiţional imperiale ar fi contraproductivă.