Remodelarea Marelui Orient Mijlociu, pe coordonatele democraţiei, modernizării şi globalizării a ajuns într-un „punct fierbinte". După o ofensivă bruscă şi energică a „forţelor modernizării" –, sprijinite cu precădere de SUA, Marea Britanie şi, într-o manieră particulară, de UE – a urmat reacţia tot mai fermă şi mai diversificată a „frontului tradiţionalist," coagulat în jurul „axei" Damasc-Teheran.

Două spaţii polarizează în mod special, în momentul de faţă, aten­ţia părţilor aflate în confruntare di­rec­tă şi indirectă: Teritoriile Palestiniene şi Irakul.

Ele reprezintă un fel de scenă a măsurării de forţe. În afara acestora, Siria baasistă şi mai ales Iranul fundamentalist se plasează în spatele „cortinei," ca baze politice şi economice vitale pentru adversarii „exportului de democraţie." De aceea, în momentul de faţă, modificarea atitudinii Damas­cu­lui şi Teheranului faţă de problematica regiunii pare mai importantă chiar decât impunerea unor soluţii de pacificare, pe termen scurt, în Teritoriile Palestiniene şi Irak.

Tensiuni în Teritoriile Palestiniene

Spre surpriza multor analişti, Hamas a câştigat la scor alegerile generale din ianuarie 2006. Victoria electorală a organizaţiei fundamentaliste (74 de locuri din cele 132 ale parlamentului) a avut efectul unei bombe politice. În interior, s-au acutizat raporturile cu Fatah. În exterior, SUA şi Israelul au declarat că refuză orice cooperare cu Hamas, până când nu renunţă la lupta armată, nu recunoaşte Israelul şi nu se angajează în procesul de pace; imediat, s-au blocat şi fondurile de ajutorarea a palestinienilor. Poziţiile UE au fost mai nuanţate, menţinându-se asistenţa financiară, dar cerându-se abandonarea orientărilor radicale. Liderii din statele arabe aliate SUA au declarat că nu acceptă izolarea Hamas, cu prilejul unor convorbiri cu Condoleeza Rice (a doua jumătate a lunii februarie). Federaţia Rusă a angajat neaşteptate con­vorbiri exploratorii cu Hamas, oficial pe coordonatele reglementării politice a problemei palestiniene. Primirea liderului Khalid Meshaal de către preşedintele Vladimir Putin, la 3 martie, a provocat nervozitate în SUA şi Israel. În martie, însă, atitudinea Washingtonului a devenit ceva mai conciliantă.

Succesul Hamas a produs o satisfacţie deosebită în Siria şi Iran, ca şi în majoritatea mediilor politice şi islamice din regiune. Israelul, marcat de incertitudini electorale, şi-a luat anumite măsuri militare de protecţie şi a optat pentru o direcţie dură în problema menţinerii coloniilor de importanţă deosebită din Cisiordania. Sunt co­mentarii care apreciază că prin Hamas, Teritoriile Palestiniene s-ar putea încadra în „axa siriano-şiită", ce are în compunere sudul Libanului, Iranul şi probabil centrul şi sudul Irakului, zone din sudul Arabiei Saudite şi Bahrainul. De altfel, ayatollahul suprem Ali Khamenei i-a primit pe liderii palestini­eni la 20 februarie, asigurându-i că le va pune la dispoziţie fonduri de rezistenţă. Întărirea militară a Iranului – prin realizarea programului său nuclear  – ar conferi o forţă militară remarcabilă amintitei „axe", punând în pericol atât Israelul, cât şi regimurile în curs de modernizare din statele Golfului, Iordania, Egipt şi Irak. Rămâne de văzut dacă organizaţia sunnită Hamas şi palestinienii, în ansamblul lor, vor accepta să joace la nesfârşit rolul de pioni de sacrificiu (cu dezavantajele enorme ce decurg din aceasta) pe tabla de şah a regiunii. Oricum, evoluţiile din Fâşia Gaza şi Cisiordania, deşi s-au încadrat formal pe coordonatele demo­cratizării Marelui Orient Mijlociu au indus deja o criză majoră în procesul de pace israelo-palestinian.

„Pacea încinsă" din Irak

Adoptarea Constituţiei şi inau­gu­rarea lucrărilor  parlamentului sunt semnale încurajatoare, în derularea unei prelungite şi sângeroase crize interne. Totuşi, şiiţii majoritari, kurzii, sunniţii şi laicii nu se pot pune încă de acord asupra unei formule de guvernare. Fostul premier, Al Jaafari, este contestat de sunniţi, laici şi, cu intermitenţe, de kurzi. Partidele şiite din Alianţa învin­gătoare în alegeri au luat sub control sudul şi centrul ţării, cu sprijinul miliţiilor din Badr Corps şi Al Sadr (Mahdi). Simţindu-se marginalizaţi, sun­niţii se plasează într-o opoziţie politică şi armată. Situaţia se complică prin actele reţelei teroriste ale Al-Qaeda şi prin acţiunile gherilelor locale, sprijinite de Iran şi Siria. Noul premier, Al Maliki, propune securizarea ţării.

Treptat, Iranul s-a profilat drept principalul factor din vecinătate care are capacitatea să influenţeze într-o direcţie pozitivă sau negativă, evenimentele politico militare din Irak; se poate afirma, cu exagerarea de rigoare, că prin influenţa sa asupra şiiţilor, Iranul a obţinut „un gaj remarcabil" în confrun­ta­rea sa cu SUA („Marele Satan"). Din­colo de manipulările religioase şi slo­ga­nurile propagandistice se as­cund, totuşi, tradiţionalele revendicări ale Teheranului asu­pra zo­nelor petroliere strategice de la Golf. O eventuală retragere a forţelor americane şi internaţionale din Irak ar lăsa spaţiu liber de expansiune nu atât pentru „teroriştii internaţionali", cât pentru forţele militare şi paramilitare iraniene. Într-o asemenea perspectivă, monarhiile Golfului ar fi grav periclitate, precum şi procesele de stabilizare din Teritoriile Palesti­niene. În plus, atitudinea actuală a Teheranului, de „şantaj nuclear" şi de militantism antiamerican ridică serioase semne de îngrijorare asupra şanselor democraţiei şi păcii în regiune. Altfel, Iranul şi SUA au multe interese comune!

Planificatorii de la Washington argumentează că şiiţii arabi (irakieni) s-ar opune în ultimă instanţă unei hegemonii a şiiţilor iranieni în „ţara dintre fluvii"; până acum, însă, o ruptură între cele două comunităţi şiite nu s-a produs. De asemenea, aceiaşi planificatori iau în calcul faptul că Iranul are se­rioase pro­bleme interne cu minorităţile kurdă, arabă, azeră (ultima de 18 milioane de oameni) sau că facţiunile aflate la conducere la Teheran şi-ar dis­puta în secret puterea. Evenimentele recente nu indică, totuşi, mari tensiuni etnico-politice în Iran. Explicaţia ar fi: natura regimului „democraţiei islamice", care este relativ flexibil; ideologia unitară fundamentalist şiită; existenţa unui „ duşman comun" („Marele Satan"), care stimulează unitatea politică în interior în faţa unui „invadator străin, cruciat, anti­musulman" etc.

În ultimele luni, SUA au avut reacţii relativ corect adaptate la rapidele evoluţii din Irak. Americanii au insistat să se formeze un guvern de coaliţie. Ei încurajează direct întărirea forţelor locale militare şi de securitate, poartă negocieri cu şefii de triburi şi cu liderii sunniţi şi chiar cu şefii gherilei etc. Nu se exclud nici convorbirile cu reprezentanţii Iranului (aşa cum au propus lideri ai şiiţilor irakieni). Simultan, SUA şi UE au insistat ca problematica programului nuclear iranian să ajungă în faţa Consiliului de Securitate ONU. Dar Marele Orient Mijlociu parcă a început să se agite, prins într-o reţea de crize şi conflicte interdependente: programul nuclear iranian, „războiul civil" nedeclarat din Irak, problema  kurdă, progresele radicalilor islamici în Teritoriile Palestiniene, tensiunile din Liban, Siria etc. Realiştii apreciază că regiunea reclamă o abordare de an­sam­blu cu participarea efectivă a comunităţii internaţionale şi a părţilor implicate.

Un nou context regional

În anii 2003-2006, s-a înregistrat o anumită schimbare a contextului internaţional în Orientul Apropiat şi Mijlociu, în sensul revenirii la anumite modele de structurare a raporturilor de influenţă, specifice Războiului Rece. Astfel, pe fundalul prelungirii instabilităţii în Irak după iunie 2003 şi sporirii tensiunilor americano-iraniene, F. Rusă a redevenit parţial un factor de influenţă în regiune. Moscova pa­tro­nează programul nuclear iranian, sprijină diplomatic şi militar regimul de la Damasc, dezvoltă contacte oficiale cu gruparea Hamas, catalogată drept teroristă de americani şi israelieni. Alături de ea, Beijingul – în căutare de resurse de petrol şi gaze – oferă asistenţă diplomatică şi militară Tehe­ranului. UE, India şi Japonia sunt foarte interesate de valorificarea resurselor energetice iraniene! Aliat al Occidentului în confruntarea cu sistemul comunist, fundamentalismul islamic respinge acum demo­craţia vestică, dar găseşte un limbaj  comun cu regimuri ale „democraţiei controlate". Diverse orientări şi activităţi ale conducerilor Federaţiei Ruse şi Chinei (ambele state cooperând tot mai strâns împotriva „hegemonismului" în întreg spaţiul asiatic, uneori în Africa şi America Latină) au stimulat conturarea unei balanţe regionale de forţe diferită de perioada 2000 – 2003 şi restrângerea libertăţii de acţiune a SUA şi aliaţilor lor. Chiar şi UE, partenerul esenţial al SUA în plan global, promovează o strategie de soluţionare a crizelor şi conflictelor regionale din multe puncte de vedere deosebită de cea americană; Bruxelles-ul pune accent pe mijloacele diplomatice şi economice, în detrimentul celor politico-militare.

Tabloul geopolitic al Marelui Orient Mijlociu s-a complicat şi prin reacţiile popoarelor la democratizare şi globa­lizare. Pe ansamblu, democraţia occidentală şi asigurarea drepturilor omului nu au trezit aici un ecou cu adevărat entuziast şi popular, prin comparaţie cu precedentele din statele socialiste din Europa Est-Centrală. Cele mai radicale forţe locale şi internaţionale islamice i s-au opus cu armele, anga­jându-se în­tr-un autentic război terorist (îndeosebi reţeaua Al Qaeda). Alte organizaţii (Hamas, Hez­bollahul, grupări sunnite şi şiite din Irak) combină acţiunea politică deschisă cu terorismul. Acolo unde s-au acordat noi drepturi şi liber­tăţi civile ori s-au organizat alegeri, organizaţiile radicale şi moderat isla­mice au câştigat voturile electoratului (Arabia Saudită, Iordania, Teritoriile Palestiniene, Irak, Liban şi într-o oarecare măsură în Egipt).

Islamiştii s-au modernizat rapid, au asimilat tehnologiile de vârf – inclusiv pe cele militare – fără a renunţa la spi­ritualitatea lor. Deşi nu formează un „front unit" anti-occidental, cu toate că sunt marcate de rivalităţile dintre secte şi clanuri, societăţile musulmane din Orientul Mijlociu răspund prin rezistenţă faţă de impunerea unor valori occidentale, cu precădere faţă de ateism, egalitatea între sexe, libertatea de expresie etc. Ei atrag atenţia că demo­craţia (islamică) susţinută de Occident în Afganistan este mai fundamentalistă decât regimul de la Teheran. De asemenea, nici guvernarea din Arabia Saudită nu s-ar putea compara, în sensul „participării populare" la exercitarea puterii, cu „democraţia islamică" din Iran. Re­gi­mul cel mai „moderat islamic", cel instalat la Ankara, menţine cu greu echilibrul între armată, fundamentalişti, laici, kurzi etc. Pe de altă parte, în Irak, în pofida orientărilor marelui ayatollah al Sistani de neimplicare a clerului în politică, Constituţia are o puternică amprentă fundamentalistă. Un anume echilibru între modernizare şi Islam este pe cale de instalare în micile state ale Golfului, dintr-o multitudine de cauze (importantele resurse petroliere, populaţia redusă şi uneori etnic amalgamată, prezenţa impresionantă a oamenilor de afaceri şi a forţelor militare americane şi aliate, poziţia lor geo­gra­fică de margine în lumea musulmană etc.). Limitele până la care pot ceda musulmanii în relaţia complexă cu civilizaţia occidentală în materie de raporturi stat-regim politic-religie reprezintă şi frontiera ultimă până la care pot acţiona eficient „forţele de remodelare democratică" a regiunii. Un Orient trecut la materialism şi ateism sau tolerându-le pe ambele este greu de presupus. Opţiunea respectivă s-a compromis în epoca regimurilor naţionalist laice şi socialist-naţionaliste din regiune. Ignorarea acestei experienţe post coloniale – prin exacerbarea rolului nivelator al factorului economic şi voluntarismului în construcţia societăţii - ar re­pre­zen­ta eroarea fundamentală în modernizarea Marelui Orient Mijlociu şi în materializarea unor soluţii pe termen lung de stabilizare, convergenţă şi dezvoltare regională. De fapt, la nivel global, noua modernizare (regionalizare, globalizare) nu poate progresa ocultând sau etichetând drept „forţe adverse", dimen­siunile etnice, naţionale şi religioase ale umanităţii. Faptul că Marele Orient Mijlociu fierbe nu este neapărat o veste îngrijorătoare. El nu trebuie, totuşi, să „dea în clocot" sau să „explodeze"!