Profesorul Radu R. Florescu a venit special  de la Braşov pentru interviul pe care i l-am solicitat, un gest de o nobleţe admirabilă, rar întâlnit în vremurile de astăzi. Datorită firii comunicative a distinsului meu interlocutor, dialogul s-a înfiripat repede şi a evoluat, uneori, departe de eşafodajul întrebărilor pe care le pregătisem.

Până să ajungem la istorie şi la legendă, am pornit de la... prezent. Mai precis, dl. profesor era impresionat în mod sincer de faptul că aniversarea a 60 de ani de la actul de la 23 august 1944 prilejuise aprecieri similare din partea Preşedintelui României şi a Regelui Mihai (A.P.)

RF: Fiul meu a făcut o filmare cu Regele care sperăm să fie difuzată la televiziune. Este un interviu amplu.

AP: Este vorba despre 23 august 1944?

RF: A, nu. Abordarea este mult mai largă, priveşte întreaga viaţă a Maiestăţii Sale, inclusiv exilul.

AP: Perioada despre care se cunosc relativ puţine lucruri la noi.

RF: Oricum, revenind la 23 august, am asistat anul acesta la mai multe festivităţi grandioase care au marcat 60 de ani de la debarcarea în Normandia, de la insurecţiile de la Paris şi Varşovia. Dar nici unul din aceste evenimente nu a produs rezultate imediate atât de spectaculoase ca 23 august 1944: "prietenii noştri" ruşii au înaintat foarte tare spre Balcani şi centrul Europei.

Este interesant ca armata a ales să meargă cu Regele...

AP: Atingeţi unul din subiectele aflate în dispută la această dată. Se pune problema dacă nu cumva mareşalul Antonescu ar fi putut obţine rezultate mai bune încheind el armistiţiul.

RF: Ruşii ar fi preferat să negocieze cu mareşalul.

AP: Era în logica lucrurilor. Era mai uşor şi mai eficient să negociezi cu cel aflat la putere.

RF: Antonescu nu era totuşi atât de iubit de armată pe cât se credea (aici dl profesor este interogativ).

AP: În epocă, Antonescu era mai curând temut decât iubit. Vorbesc de ofiţeri, de corpul de comandă, fiindcă de acolo s-au recrutat şi duşmanii săi, „complotiştii". Este drept că mareşalul nu a avut în apropierea sa oameni devotaţi până la fanatism, capabili să întreprindă ceva decisiv în situaţia creată la 23 august 1944.

RF: Problema rămâne totuşi, fiind că regele nu jucase decât un rol şters în raport cu trupele. Nici nu i se permisese  să intreprindă ceva în acest sens.

AP: Da, a fost o singură dată pe front şi atunci a provocat o reacţie destul de energică a lui Ion Antonescu, care nu permitea un asemenea comportament pentru a-l proteja de pericolele imediate şi în perspectiva istoriei. 

AP: Dle profesor, dacă îmi permiteţi, scriaţi în paginile cărţii predate Editurii Militare (Generalul Ioan Emanoil Florescu - făuritor al armatei române moderne) că personalităţile din familia dvs au rămas de cele mai multe ori în „penumbra istoriei". Dumneavoastră sunteţi un istoric de notorietate...

RF: Din păcate, sunt cunoscut mai ales prin cărţile dedicate lui Dracula...

AP: De ce din păcate? Este vorba totuşi de o notorietate reală, dată de topul vânzărilor de carte.

RF: Fiindcă personajul central a fost interpretat într-o manieră care pe mine nu m-a interesat niciodată foarte mult. „Vina" îi aparţine colegului meu (Raymond McNally, şi el profesor la Boston College-A.P.), care se ocupă mai mult de vampirism, de romanul gotic, subiecte de care nu am fost ataşat niciodată. Eu nici nu-l citisem pe Bram Stoker şi nici nu aveam de gând să o fac până nu a venit McNally la mine să mergem în România în căutarea lui Dracula, profitând de ajutorul Fundaţiei Fulbright.

McNally era un specialist în filme de groază, avea chiar o fixaţie: putea sta nopţi întregi în faţa televizorului urmărind numai pelicule de acest gen.

Atunci i-am spus în felul următor: tu te ocupi de vampirism, de film, iar pe mine mă laşi să scriu despre Vlad Ţepeş.

Nu este mai puţin adevărat că fără vampiri, fără Stoker, cartea nu ar fi  fost publicată fiindcă nu ar fi găsit editori. Ştiţi şi dumneavoastră ce greu este în America să pătrunzi cu cartea pe piaţă, să devină best-seller. Şi a fost best-seller...

AP: ...Şi încă se mai vinde, dacă judecăm după  ce spun site-urile specializate.

RF: Se mai vinde. Adevărul este că noi am scris mai multe cărţi de fapt. Prima era o carte serioasă, cu documente, cu note, după toate regulile academice. Ea a rămas undeva, într-un sertar, fiindcă a venit unul de la o editură şi a spus: uite, cartea asta trebuie transformată într-o poveste pe gustul publicului american..(Râde.) Aici a intervenit Mc Nally, cu vampirii, cu Stoker şi a creat prin asta un best-seller. Altfel, cartea ar fi fost publicată probabil în sistemul universitar, ar fi fost citită de profesori, s-ar fi umplut de praf în biblioteci.

AP: Aţi continuat totuşi acest gen , cu  cărţi dedicate altor personaje devenite celebre prin intermediu marelui ecran: Frankestein,  Dr.Jekill şi Mr.Hyde.

RF: Dar mi-a fost foarte greu să scriu în acest stil care contravenea pregătirii mele universitare. După studiile din Anglia, de la Oxford, eu am scris o lucrare despre influenţa Rusiei asupra Principatelor Unite (The Struggle against Russia in the Romanian Principalities), extrem de bine primită în  cercurile academice. Sigur, am  studiat mai mult arhivele englezeşti, fiindcă în aceea perioadă (anii 60 - AP) nu aveam acces la documentele româneşti. Acesta a fost şi motivul pentru care i-am căutat pe toţi care în lumea anglo-saxonă s-au ocupat de România. Am avut norocul să lucrez cu bătrânul Seton-Watson, un mare istoric dar şi un mare prieten al României , încă dinainte de primul război mondial. El a lucrat mult pentru cauza ţării noastre, mai mult din penumbră, aşa cum a făcut-o şi bunicul meu Alexandru Florescu, secretarul Ligii Culturale, o personalitate care nu se bucură de o recunoaştere meritată şi despre care am de gând să scriu o monografie. Am memoriile, am actele sale şi sunt o mulţime de chestiuni necunoscute din viaţa sa dedicată ţării şi, în special, românilor transilvăneni. Am fost cu el odată pe câmpurile de luptă ale primului război mondial, în Transilvania, însoţiţi de un mare prieten al lui, unchiul meu Radu Miclescu.

AP: O figură cunoscută a armatei române, rămas în istorie mai ales pentru opera sa teoretică

RF: Da, deţin şi memoriile lui, ca şi pe cele ele lui Al. Florescu. Problema este că arhiva Ligii Culturale a fost în cea mai mare parte distrusă de bombardamente.

Revenind la formarea mea intelectuală, trebuie să spun că tatăl meu, diplomat, cu bune relaţii la Externe, care servise în posturi diplomatice la Praga, Belgrad şi Berlin până să ajungă la Londra, desigur dorea să-i urmez calea. De aceea, la Oxford am studiat ştiinţe politice şi economice, considerate de tatăl meu cele mai potrivite pentru cariera  diplomatică. Dar eu eram istoric din fire, aşa că am ales această cale, cu toate că mi-a fost foarte greu pentru că nu aveam legătura cu ţara şi îmi lipseau sursele de cercetare. I-am căutat pe profesorii interesaţi de acest subiect. În afara bătrânului Seton-Watson, trebuie să amintesc aici pe profesorul T.W. Riker. Membru al Academiei regale el este autorul  cărţii The Making of Romania, poate cea mai bună carte scrisă despre istoria ţării noastre.

De asemenea să nu-l uit pe sir William Deakin, istoricul lui Churchill (W. Deakin a condus echipa de istorici care l-au ajutat pe marele om politic în redactarea monumentalelor sale memorii - AP). Deakin a fost paraşutat în timpul războiului în Iugoslavia. El este cel care, prin informaţiile sale, l-a determinat pe Churchill să-l susţină pe Tito şi nu pe Draja Mihailovici. Trăieşte, este foarte bătrân, îl mai vad din când în când, este o adevărată mină de informaţii!!

AP: Şi noi am publicat, la Editura Militară, memoriile Lordului Amery, un alt prieten al României, a cărui carieră a fost legată de Iugoslavia.

RF: Ceea ce vreau să vă spun însă este că exemplul Iugoslaviei îmi trezeşte amintiri dureroase. Pe timpul războiului, noi, românii, am fost cei mai neuniţi. La Londra existau cel puţin trei grupări care se pierdeau în lupte sterile. Nu am reuşit să alcătuim un "guvern fantomă" sau orice altă formă de organizare care să ne permită să fim ascultaţi de Aliaţi. Desigur, din perspectiva istoriei, chiar dacă am fi reuşit acest lucru, nu puteam schimba prea mult soarta României.

Pentru românii aflaţi la Londra a fost o mare surpriză şi o mare dezamăgire "acordul de procentaj" încheiat de Churchill cu Stalin. Nimeni nu credea atunci într-o asemenea evoluţie. Tatăl meu a fost atât de dezamăgit de atitudinea liderului britanic încât la puţin timp după război a părăsit Anglia şi s-a mutat în Franţa.

AP: Dle profesor, sunteţi un interlocutor deosebit, aţi manevrat întrebarea cu privire la familia dvs. de o asemenea manieră încât aţi evitat să explicaţi de ce consideraţi că reprezentanţii de seamă ai familiei dvs. s-au găsit mai totdeauna în penumbra istoriei.

RF S-ar putea ca asta să fie soarta acestei familii sau, poate, dorinţa ei. Oricum, familia mea este printre cele mai vechi, numele ei este consemnat încă din secolul XV, când cei mai mulţi boieri semnau cu numele de botez şi titlul bizantin.

Primul Florescu mai cunoscut este Vintilă, aflat iniţial în Divanul lui Vlad Ţepeş, iar după 1462 a obţinut înalte demnităţi la curtea lui Radu cel Frumos. Un alt Florescu, cu numele de Radu şi poate frate vitreg al lui Mihai Viteazul, a devenit cel mai de încredere emisar al acestui domnitor la Constantinopol. În timpul administraţiei ruseşti a Regulamentului Organic cei mai mulţi membri ai familiei mele au preferat atmosfera mai puţin apăsătoare de la Paris, unde au frecventat Sorbona şi Cóllege de France. Au luptat pe baricadele Parisului în 1848 şi apoi s-au întors în ţară pentru a susţine revoluţia de aici. La Bucureşti, acţiunile revoluţionare au fost planificate în Mahalaua Scorţarului, reşedinţa Floreştilor din Capitală. Eşecul Revoluţiei i-a determinat pe mulţi să ia din nou drumul exilului, viitorul general Ioan Emanoil Florescu  s-a înrolat în armata imperială însă străbunicul meu, Dumitru Florescu, unul dintre fondatorii Conservatorului din Bucureşti, şi-a compensat dezamăgirea în compoziţii patriotice. El a mai compus şi o foarte frumoasă romanţă, "Steluţa". Ca un amănunt, să vă spun ca romanţa a fost cântată la nunta fiului meu, Radu, şi a constituit un moment deosebit de emoţionant.

Sora lui Dumitru, Alexandra, sau Luxiţa, considerată "oaia neagră" a familiei, a fugit cu Nicolae Bălcescu şi i-a dăruit acestuia un fiu nelegitim, Bonifaciu. Acesta şi-a preluat numele de Florescu şi a devenit profesor şi critic de literatură franceză. Aşa se împleteşte "petite histoire" cu "grande histoire".

Cel mai cunoscut în epocă a fost, fără îndoială, generalul Ioan Emanoil Florescu, făuritor al armatei române moderne. O afirmaţie care nu ar trebui să surprindă, deşi, în general, toată lumea ştie de domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Or, acesta îşi luase gradele până la colonel într-un singur an! Adevăratul creier militar al reformelor a fost generalul Florescu. El avea studii serioase militare în Franţa, la Saint Cyr, cu un stagiu important în armata rusă, în timpul Războiului Crimeei. Valoarea sa a fost recunoscută atât de Al. I. Cuza, cât şi de Carol I. A fost ministru, prim-ministru şi Preşedinte al Senatului.

AP: Nu a avut însă şansa să comande în timpul Războiului de Independenţă. Adversarii săi politici l-au privat de bucuria de a fi împreună cu armata pe care o organizase în momentul în care aceasta trecea proba focului.

RF: A fost, într-adevăr, foarte dezamăgit. S-a retras la moşia sa, la Vizureşti, şi de acolo a urmărit cu atenţie desfăşurarea operaţiilor militare. Mulţi din cei care se întorceau de pe front treceau şi pe la general. Nu fusese uitat! Pentru a încheia acest scurt portret al generalului, aş vrea să mai adaug că el a murit în 1893, la Paris, şi a avut parte de funeralii publice acolo. Nu ştiu în momentul de faţă vreun român care să fi primit asemenea onoruri în Franţa.

În fine, ţin să adaug două nume de care mă simt extrem de legat. Primul este Alexandru Florescu, bunicul meu, secretar al Ligii Culturale, un fervent apărător al drepturilor românilor transilvăneni. Al doilea este unchiul meu, Gheorghe D. Florescu, director al Muzeului Oraşului Bucureşti, istoric, arheolog, genealog, cel care mi-a pus la dispoziţie arhiva Florescu.

AP: Domnule profesor, în manu­scrisul pe care l-ati încredinţat Editurii Militare, încadraţi biografia generalului Ioan Emanoil Florescu între două momente cu o deosebită semnificaţie emoţională pentru dvs. Primul este cel al şampaniei pe care aţi băut-o împreună cu unchiul dvs., Radu Miclescu, în 1989, când a fost răsturnat Ceauşescu. Al doilea este cel al ceremoniei de la Casa Albă, din primăvara acestui an, prilejuite de primirea oficială a României în Alianţa Nord-Atlantică. Cum apreciaţi această evoluţie a României, a armatei române?

RF: A fost într-adevăr un moment deosebit de emoţionant pe peluza Casei Albe. România are din acest moment o garanţie extrem de puternică pentru dezvoltarea sa, care îşi poate găsi cu greu un echivalent în istoria noastră. Abia în acest moment ne îndepărtăm de ameninţarea pe care a reprezentat-o politica rusească faţă de noi. Nu uitaţi că am studiat influenţa Rusiei asupra dezvoltării ţărilor române, am şi predat la Oxford pe această temă. Eu unul nu prea văd Rusia în noua construcţie europeană, aşa cum nu văd nici Turcia. Viitorul s-ar putea să ne aducă surprize, dar istoria nu este măsură să ofere un pronostic optimist în privinţa acestei evoluţii, dorite din raţiuni politice. Bătrânul Giurescu avea o vorbă: "Ţin maşina jos, cu plinul făcut. Dacă mai vin ruşii, fug!"

Ceea ce nu înseamnă că vreau să diminuez rolul Rusiei în zona noastră. De pildă, Regimul Regulamentului Organic a avut şi părţi pozitive...

AP: Nu putem însă suspecta Rusia că dorea numai binele Principatelor Române.

RF Desigur, era un comportament dictat de angajamentele luate în faţa structurilor europene. Oricum, după părerea mea, generalul Pavel Kiseleff rămâne una din puţinele personalităţi ruseşti cu imagine pozitivă în istoria noastră. Dar problemele noastre imediate se leagă parcă mai mult de atitudinea ucrainenilor, vezi chestiunea canalului Bâstroe...

În ceea ce priveşte armata, ea are condiţii ideale pentru a atinge performanţele supuse de realitatea de astăzi şi de perspectiva vremurilor ce vor veni. Este vorba şi de un standard de moralitate care trebuie atins de întreaga societate românească. E trist să spui, dar este în mare măsură adevărat că moralitatea politică poate fi atinsă numai cu oameni bogaţi.

Dar cariera militară la noi, ca şi la francezi, este o carieră nobilă. Este o meserie pentru oameni nobili şi cinstiţi. Nu degeaba se spunea la noi că pentru a ajunge cineva trebuia să intri ori în Armată, ori în Biserică. Uitaţi-vă că şi acum aceste două instituţii au cele mai ridicate cote de încredere. Şi noi am avut o tradiţie extrem de frumoasă. Vă mărturisesc că şi eu am vrut la un moment dat să-l îndrept pe fiul meu spre armată, e drept, armata americană.

Este adevărat că acum ne îndreptăm spre o armată nouă, de profesionişti, dar această tradiţie contează încă foarte mult.

AP: Dle profesor, revenind la istorie, eu vă mărturisesc că am fost impresionat de modul în care, în cărţile dvs., aţi folosit legenda pentru a face locul adevărului istoric. Care este raportul între legendă şi adevăr?

RF: Eu predau un curs care se intitulează istoria legendelor şi pot să vă afirm cu certitudine două lucruri: în spatele fiecărei legende există un sâmbure de adevăr, iar acest adevăr este de cele mai multe ori mult mai interesant decât povestea însăşi. De exemplu, Cyrano de Bergerac şi D'Artagnan, cei din realitate, sunt nu numai diferiţi, dar mult mai interesanţi decât corespondenţii lor livreşti: primul era un savant, cel de-al doilea a avut o carieră militară prestigioasă. Lucruri la fel de interesante se pot spune despre legenda distrugerii şobolanilor din Hamburg sau despre cea a lui Barbe Bleue (Barbă Albastră), sau despre Frankenstein.

A fost un hobby al meu această investigaţie în căutarea adevărului din spatele legendelor.

AP: Dle profesor, în încheiere, aş vrea să vă întreb câte ceva despre acţiunile dvs. de caritate prin care vă înscrieţi în tradiţia înaintaşilor dvs.

RF: Eu sunt, începând din 1996, consul onorific al României la Boston şi pot să vă spun că am reuşit să ofer tinerilor români, de-a lungul anilor, mai multe burse la College University, unde am prieteni care mă sprijină pentru realizarea acestui proiect. Nu ştiu, poate că la Boston ar fi vremea să fie numit altcineva, dar ţin să subliniez încă o dată convingerea mea că românii din afara graniţelor sunt foarte importanţi pentru ţară.

Ceva mai recent, familia noastră a recuperat o moştenire la Copăceni, pe care am donat-o în vederea realizării unui stabiliment pentru ajutorarea tinerilor din zonă. Va fi administrat de un ordin iezuit împreună cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Române.