Definirea viitorului statut al provinciei Kosovo continuă să reprezinte una dintre cele mai arzătoare subiecte de pe agenda de securitate a Europei de Sud-Est. Confruntările din luna martie nu au făcut altceva decât să reamintească faptul că amânarea găsirii de soluţii este, câteodată, cea mai costisitoare abordare. Comunitatea internaţională s-a angajat în favoarea construirii unei societăţi multietnice, începând din 1999, dar liderii sârbi şi albanezi par a sprijini, de multe ori, diverse proiecte de segregare. Alegerile din octombrie s-ar putea transforma într-un veritabil test, participarea minorităţii sârbe mărind şansele programului multicultural. În cele din urmă dubla integrare în NATO şi UE va oferi un răspuns, pe termen lung, dilemelor de securitate ale comunităţilor albaneză şi sârbă, deopotrivă. Planurile de partaj pot determina noi afluxuri de populaţie şi avea consecinţe negative pe plan regional. Acest eseu va încerca să prezinte trăsăturile esenţiale ale problemei, punând accent pe principalele evoluţii din trecut, poziţiile ambelor părţi şi pe rolul marilor puteri şi al comunităţii internaţionale. 

La cumpăna secolelor XX-XXI, provincia Kosovo a devenit un factor de destabilizare a Serbiei şi a Balcanilor de Vest, prin reizbucnirea disputei politico - militare dintre comunităţile locale. Politicienii albanezi au militat şi militează pentru obţinerea independenţei, un obiectiv împărtăşit de majoritatea populaţiei, în timp ce Belgradul şi minoritatea sârbă s-au opus secesiunii sau au acceptat, în cel mai bun caz, un partaj. Sârbii consideră Kosovo „sanctuar naţional". Albanezii moderaţii invocă dreptul la autodeterminare, iar radicalii socotesc provincia indispensabilă, ca o „placă turnantă" între zonele locuite de ei în Macedonia şi statul albanez independent.

Provincia Kosovo face parte din fâşia de teritoriu dintre portul Bar (la Marea Adriatică) şi zona Skopje (Macedonia) aflată în dispută între Serbia, Muntenegru şi Albania încă din anii 1912 - 1913. Populaţia se ridică la aproximativ 2 milioane de locuitori (90% albanezi, circa 7% sârbi). Cei în jur de 130 000 de sârbi rămaşi după 1999 sunt concentraţi mai ales la nord de râul Ibar, însă cifrele sunt controversate. Un studiu al Iniţiativei pentru Stabilitatea Europeană indică că mai mult de 70 000 locuiesc la sud, împrăştiaţi în comunităţi rurale, învecinate cu localităţile albaneze. Islamul este religia dominantă, urmată de creştinismul ortodox şi de catolicism. Provincia traversează o continuă criză economico-socială, cu origini în perioada iugoslavă, şomajul înregistrând cifre record (recent, peste 50% din totalul populaţiei active). De asemenea, s-a manifestat o creştere demografică rapidă în rândul locuitorilor de origine albaneză, circa jumătate având vârsta cuprinsă sub 20 de ani.

În contextul reaşezării geopolitice a Balcanilor de Vest şi al prelungirii stărilor de tensiune în „noua" Iugoslavie (constituită în 1992 din Serbia şi Muntenegru), s-a redeschis şi „problema Kosovo". Provincia a pierdut, în 1989, statutul de autonomie deţinut în cadrul Serbiei, ca urmare a ascensiunii lui Slobodan Miloşevic. Majoritatea albaneză a optat pentru independenţă, sub preşedinţia lui Ibrahim Rugova, liderul Alianţei Democratice (septembrie 1990).

Kosovo şi conflictele ce au însoţit destrămarea RSF Iugoslavia

Izbucnirea conflictelor dintre Serbia, Croaţia şi Slovenia avea să acutizeze situaţia din provincie. Gruparea Armata de Eliberare din Kosovo (UCK) a avansat un program de obţinere a independenţei prin mijloace violente (1992). Confruntările dintre poliţia şi forţele sârbe şi rebelii albanezi s-au generalizat la începutul lui 1998. UCK a cucerit circa 30% din teritoriul provinciei, dar autorităţile de la Belgrad au replicat printr-o campanie de „purificare etnică". Se estimează că au murit 1 500 locuitori,  în timp ce alţi aproximativ 400 000 şi-au părăsit casele, în acel an.

Consiliul de Securitate al ONU a adoptat rezoluţia nr. 1199 (septembrie 1998), care cerea retragerea forţelor sârbe din regiune. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) a acceptat o misiune de monitorizare. Noi ciocniri şi masacre au obligat statele Grupului de Contact (SUA, F. Rusă, Marea Britanie, Franţa, Germania şi Italia) să impună începerea negocierilor la Rambouillet (6 februarie 1999). Tratativele s-au întrerupt în februarie şi în martie 1999, prefigurându-se o ciocnire cu NATO. În continuare, va fi prezentat rolul comunităţii internaţionale în gestionarea problemei din Kosovo.

Alianţa Nord-Atlantică

şi intervenţia umanitară

Acţiunile NATO au fost motivate atât de principii democratice, cât şi de interese strategice: afirmarea rolului Alianţei de garant al securităţii europene, aplicarea în situaţii excepţionale a noii doctrine a intervenţiei umanitare, necesitatea stabilizării Balcanilor etc. Continuarea operaţiunilor în forţă iniţiate de Belgrad în provincie a determinat Consiliul Nord-Atlantic să someze Serbia (13 octombrie 1998), solicitând încetarea acţiunilor armatei federale. Acţiunea energică a Alianţei l-a determinat pe S. Miloşevici să accepte temporar condiţiile rezoluţiei ONU nr. 1119 şi să procedeze la retragerea unei părţi a forţelor sale concomitent cu acceptarea prezenţei în Kosovo a unei misiuni OSCE. În ianuarie 1999, au reizbucnit luptele dintre UCK şi armata şi poliţia iugoslavă. Demersurile diplomatice eşuând, s-au creat condiţiile necesare pentru efectuarea de către forţele NATO a unei operaţii unilaterale de pace. 

Consiliul Nord-Atlantic din 23 martie 1999 a trecut peste blocajul Consiliului de Securitate ONU (dat fiind că Federaţia Rusă se opunea intervenţiei militare) şi a ordonat declanşarea campaniei aeriene „Forţa Aliată". Reuniunea G8 (mai 1999) a permis o armonizare a poziţiilor statelor occidentale cu cele ale F. Ruse. Slobodan Miloşevic cedează, lipsit de sprijinul total al Moscovei. La Kumanovo s-a încheiat un acord care a pus capăt operaţiunii NATO (9 iunie). ONU a autorizat, prin rezoluţia nr. 1244, desfăşurarea unei misiuni de menţinere a păcii în Kosovo sub comanda NATO - KFOR.

KFOR a asigurat trecerea la starea de pace în Kosovo şi la protecţia celor aproape un milion de refugiaţi albanezi reîntorşi; s-a garantat într-o anumită măsură şi revenirea refugiaţilor sârbi, apreciaţi între 70 şi 200 000. După cinci ani de calm relativ, confruntările au reizbucnit, în martie 2004, punând uneori în dificultate forţele NATO şi poliţia internaţională. Pornind de la o serie de incidente neelucidate de lângă Caglaviţa (lângă Priştina) şi Kosovska Mitroviţa, tensiunile s-au transformat într-o revoltă a majoritarilor albanezi contra autorităţilor internaţionale şi a minorităţii sârbe (17-18 martie), cu un grad ridicat de coordonare. Aproximativ patru mii de sârbi şi rromi şi-au părăsit locuinţele, 19 oameni au murit conform datelor oficiale (11 albanezi) şi câteva sute au fost răniţi. Revolta s-a oprit după ce NATO a transferat circa 3 000 de militari în provincie, iar liderii albanezi au cerut calmarea spiritelor. Comandantul flancului sudic al dispozitivului Alianţei, amiralul Gregory Johnson a blamat „purificarea etnică". KFOR şi administraţia ONU au fost criticate pentru neanticiparea intensităţii revoltei, unele ezitări locale şi lipsa de coordonare, în anumite momente. Comandantul flancului sudic al dispozitivului Alianţei, amiralul Gregory Johnson a blamat „purificarea etnică". Evenimentele din martie 2004 demonstrează necesitatea continuării prezenţei Alianţei în regiune şi viabilitatea sa pe termen lung.          

Declinul relativ

al Organizaţiei Naţiunilor Unite

Criza din Kosovo a marcat reculul ONU în gestionarea confruntărilor din Balcani şi a chestiunilor de securitate post-Război Rece, în general. Divergenţele dintre membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate au blocat mecanismul decizional al Naţiunilor Unite, împiedicând organizaţia să acţioneze eficient pentru soluţionarea crizei. Ulterior, UNMIK a administrat „de jure" Kosovo şi a încercat să democratizeze societatea, prin politica „standardelor înaintea statutului", elaborată gradual începând din 2002.

Naţiunile Unite şi OSCE au supervizat alegerile municipale (octombrie 2000) şi pe cele legislative (noiembrie 2001) care s-au soldat cu victoria Ligii Democratice şi desemnarea lui Ibrahim Rugova în funcţia de preşedinte. Atribuţii limitate au fost acordate autorităţilor provinciale. Revolta din martie 2004 evidenţiat unele slăbiciuni ale administraţiei internaţionale, din multe puncte de vedere. Consiliul de Securitate a condamnat acţiunile celor circa 50 000 de albanezi implicaţi. Într-un gest de sfidare, Adunarea de la Priştina a amendat unilateral Cadrul Constituţional (8 iulie), transferând majoritatea competenţelor dinspre administraţia ONU spre structurile locale, o modificare respinsă de Serbia şi de reprezentanţii comunităţii internaţionale. 

Uniunea Europeană, un actor

din ce în ce mai important

În cursul crizei din Kosovo, statele UE au condamnat încălcarea drepturilor omului şi s-au pronunţat pentru identificarea unei soluţii diplomatice. Uniunea Europeană a susţinut procesele de democratizare din Serbia şi constituirea Uniunii Serbia-Muntenegru, a promovat coope­­­­rarea regională prin intermediul Pactului de Stabilitate şi s-a implicat în medierea crizelor din Macedonia şi Serbia de Sud/valea Presevo din 2001. Tendinţa actuală este aceea de sporire a aportului economic al UE în regiune şi de preluare a unor responsabilităţi de menţinere a păcii (în FRI a Macedoniei, Bosnia - Herţegovina).

Aderarea la UE este privită ca o soluţie pe termen lung a rivalităţilor din provincia Kosovo şi din întreaga peninsulă Balcanică. Consiliul European de la Feira a stabilit că ţările din Balcanii de Vest pot adera la Uniune dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute de Procesul de Stabilizare şi Asociere (iunie 2000), iar statele balcanice au susţinut obiectivele acestuia. Consiliul European de la Salonic a lansat (iunie 2003) o strategie vizând integrarea ţărilor din regiune, fără a include însă termene. Peste o lună, NATO şi UE au încheiat un parteneriat pentru asigurarea stabilităţii în Balcani.

Marile puteri şi criza kosovară

Statele Unite au avut o atitudine de neimplicare directă în gestionarea crizei declanşate în fosta RSF Iugoslavia, în anii 1989-1992. Din 1992, atitudinea Washington-ului a început să se modifice din numeroase cauze: refuzul lui S. Miloşevici de a accepta restructurarea democratică a federaţiei; voinţa reală a Sloveniei şi Croaţiei de a-şi obţine independenţa; vidul de putere provocat de dispariţia Tratatului de la Varşovia şi a URSS; unele iniţiative unilaterale promovate de Germania sau Franţa etc. SUA au impus restrângerea graduală a spaţiului conflictual din fosta Iugoslavie şi aducerea părţilor adverse sub control. În acelaşi timp, Statele Unite şi-au diversificat relaţiile cu România, Bulgaria, Croaţia, Muntenegru şi au promovat extinderea NATO „de la Marea Baltică la Marea Neagră" convenită la summit-ul Alianţei de la Praga, din noiembrie 2002. În Kosovo, NATO a funcţionat ca un instrument eficace. SUA au câştigat o poziţie politico - militară proeminentă în Balcani.  

   Poziţia actuală a Federaţiei Ruse faţă de problemele Europei de Sud-Est exprimă capacitatea remarcabilă a diplomaţiei de la Moscova de a se adapta realităţilor epocii. În timpul crizei din Kosovo, avansarea unor propuneri concrete de către Moscova a contribuit la începerea negocierilor şi la încetarea loviturilor aeriene NATO. În perspectiva împingerii dispozitivului NATO în Europa de Est şi în Balcanii de Vest, ultimele trupe ruse de menţinere a păcii s-au retras din Balcanii de Vest. Federaţia Rusă rămâne pe mai departe foarte activă din punct de vedere cultural şi economic în Balcani. Moscova consideră, însă, că abordarea crizei din Kosovo reprezintă un „eşec" NATO şi ONU.

Tensiuni şi proiecte de pace

Concomitent cu reaşezările din Uniunea Serbia Muntenegru, mediul politic din Kosovo a acumulat noi tensiuni, manifestate în relaţiile dintre: comunităţile albaneză şi sârbă, dintre grupările şi curentele politice albaneze moderate şi extremiste şi dintre localnici şi forţele internaţionale de pace. În raport cu problema statutului s-au cristalizat şi curentele de opinie şi acţiune: I. Rugova, pe o poziţie moderată (acceptă şi statutul de provincie lărgită în Serbia), Hashim Thaci, liderul Partidului Democratic din Kosovo, pe o poziţie radicală, Belgradul, cu mai multe opţiuni (autonomie lărgită în anumite condiţii; separare pe criterii etnice). Ascensiunea partidelor democrate sârbe a permis prezentarea acestor poziţii într-o lumină mai favorabilă. În vara lui 2003, Consiliul de Securitate ONU recomanda Belgradului şi Priştinei să continue negocierile pentru a ajunge la o înţelegere în conformitate cu rezoluţiile organizaţiei. Toamna trecută au început oficial convorbirile Belgrad - Priştina, dar o primă reuniune tehnică s-a sfârşit cu menţinerea divergenţelor.

Grupul de Contact a cristalizat „politica standardelor" în noiembrie-decembrie 2003, lăsând de înţeles că discuţiile privind statutul Kosovo ar putea începe la jumătatea anului 2005. Revoltele din martie 2004 au evidenţiat riscurile tergiversării, afectând cauza albanezilor, pe plan internaţional. Proiectul unei societăţi multietnice a început să fie pus sub semnul întrebării. În acelaşi timp, UNMIK, forţele NATO şi reprezentanţii UE au tins să fie prinşi „în foc încrucişat" între radicalii din ambele părţi. Planul detaliat al ONU (29-30 martie 2004) a acordat o mai mare importanţă respectării drepturilor minorităţilor şi întoarcerii refugiaţilor. Noul premier sârb, Vojislav Koştuniţa a propus un proiect care prevede „cantonizarea" pe criterii etnice a provinciei (martie-aprilie 2004), respins de reprezentanţii ONU, NATO şi UE. Cercurile de la Belgrad au sugerat şi împărţirea teritoriului, de-a lungul râului Ibar. Un proiect iniţiat de statul austriac prevede o organizare asemănătoare cu cea a Belgiei (iulie 2004), idee aflată în atenţia oficialilor UE.

Apropierea alegerilor a răcit relaţiile intercomunitare, guvernul de la Belgrad solicitând minorităţii sârbe boicotarea procesului electoral (august 2004). Ministrul administraţiei, Zoran Loncar, s-a opus presiunilor exercitate de reprezentanţii SUA şi ai statelor europene, în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Securitate. Un semnal pozitiv l-a transmis însă  semnarea unei declaraţii, de către liderii sârbi şi albanezi din Kosovo, pentru atingerea, în comun, a standardelor democratice.

România şi criza din Kosovo

România a făcut din dezvoltarea relaţiilor de cooperare cu toţi vecinii săi şi din stabilitatea Balcanilor axiome ale politicii externe, alături de integrarea euroatlantică. Prin urmare, în cursul anilor 1998 - 1999, guvernul de la Bucureşti a susţinut activ deciziile ONU şi NATO. Ulterior, România a pus la dispoziţie inclusiv efective militare şi de poliţie pentru forţa de pace din Kosovo. O companie de infanterie (detaşamentul ROFND) a sprijinit forţele italiene, din brigada multinaţională Sud-Vest a KFOR, în cursul revoltei din primăvara acestui an.  De asemenea, jandarmii români au acţionat în Priştina, în noaptea critică de 17-18 martie, la Mitrovica sau Pec. Ei au fost, de altfel, decoraţi recent pentru comportamentul din timpul revoltei. O companie a primit notificarea pentru a acţiona în sprijinul KFOR, pe 19 martie, în termen de patru zile, dar confruntările au încetat. Bucureştiul a susţinut, în Consiliul de Securitate, necesitatea reinstaurării calmului în Kosovo.

Pe lângă asemenea demersuri, România participă nemijlocit la procesele de stabilizare balcanică şi de cooperare regională, nu a speculat diversele crize şi conflicte şi a întreţinut relaţiile bune, în general, cu părţile implicate. Admiterea României în NATO (alături de Slovenia şi Bulgaria) contribuie, împreună cu perspectiva integrării ţării noastre în UE la ameliorarea situaţiei din Balcanii de Vest.