Introducere

Kosovo, provincie situată în sud-vestul Serbiei, încă parte componentă, din punct de vedere tehnic, a statului sârb, a fost condusă de către o administraţie interimară a Naţiunilor Unite (United Nations Interim Administration in Kosovo – UNMIK), sub mandatul oferit de rezoluţia ONU nr.1244, din 13 iunie 1999.  Forţa NATO de menţinere a păcii (KFOR), care a fost trimisă în teatru în iunie 1999, încă asigură securitatea provinciei. Deşi mai multe structuri militare şi civile (NATO, ONU, OSCE, etc.) au stabilit o prezenţă pe teren, nu au reuşit să rezolve principalele probleme structurale ale Kosovo: dorinţa de răzbunare a albanezilor şi expulzarea sârbilor kosovari; slaba dezvoltare a instituţiilor statale şi mai ales a cadrului legislativ şi lipsa unei infrastructuri civile funcţionale. Kosovo este, în prezent, mai divizat etnic decât oricând în trecut, cu o mare parte din sârbii din provincie părăsind teritoriul acesteia şi cu cei rămaşi fiind concentraţi în enclave. Funcţia de reprezentant special al secretarului general al ONU este considerată de cei mai mulţi kosovari ca o poziţie politică, fără ca ocupanţii acesteia, de multe ori pentru scurt timp, să fie implicaţi în realităţile provinciei. Soren Jessen-Petersen a fost numit în această poziţie din 2004 până în iunie 2006. Joachim Rücker l-a înlocuit pe acesta în luna august a aceluiaşi an. În tot acest timp, prin alegerile din octombrie 2004, pe scena politică din Kosovo au revenit în forţă partidele albaneze pro-independenţă, în timp ce Belgradul a continuat politica sa de respingere a oricăror discuţii şi negocieri în vederea obţinerii independenţei provinciei.

Serbia doreşte atragerea de sprijin pentru continuarea negocierilor şi numirea unui alt reprezentant special. Se apreciază că lansarea de noi negocieri ar putea avea loc numai dacă autorităţile de la Belgrad renunţă la poziţia inflexibilă actuală şi ar oferi şi o strategie concretă pentru Kosovo, acceptabilă şi pentru comunitatea internaţională. Un scenariu vehiculat este acela în care Belgradul ar solicita "continuarea negocierilor pe termen limitat", la expirarea căruia părţile implicate să se pună de acord asupra divizării Kosovo. Creşterea presiunilor internaţionale în favoarea aplicării planului Ahtisaari ar putea, însă, compromite şansele Belgradului de a mai păstra o parte din Kosovo.

Comunitatea internaţională a fost preocupată de soluţionarea problemei statutului provinciei Kosovo din 1999, dar mai ales în ultimii trei ani, după violenţele din martie 2004 şi după elaborarea politicii „standarde înainte de statut" a trimisului secretarului general al ONU în Kosovo. După ce, pe parcursul anului 2005, au avut loc mai multe sesiuni consecutive de negocieri, în toamna 2006 era planificată adoptarea unei rezoluţii a CSONU, pe baza raportului privind progresele din provincie elaborat de diplomatul finlandez Martti Ahtisaari, trimisul special al Secretarului General al Naţiunilor Unite. Raportul în cauză a fost însă amânat, în principal datorită alegerilor generale din Serbia din ianuarie a.c., considerându-se că profilarea independenţei Kosovo ar fi putut alimenta opţiunea electoratului sârb în pentru partidul Radical ultranaţionalist.

Riscurile unei astfel de politici au fost evidenţiate de o serie de think-tankuri[i] şi observatori avizaţi ai evoluţiilor din Balcani şi analişti în domeniul gestionării conflictelor etnice. Principala presupunere a decidenţilor din comunitatea internaţională a fost că este posibilă implementarea unei soluţii negociate între Belgrad şi Priştina, dacă în Serbia vor conduce moderaţii grupaţi în jurul preşedintelui pro-european Tadici. În realitate, politica Belgradului referitoare la Kosovo s-a schimbat extrem de puţin în ultimii trei ani, chiar Tadici refuzând adeseori să accepte orice negociere pentru independenţa provinciei. De asemenea, în plan intern au fost înregistrate schimbări nesemnificative la nivelul opţiunilor electorale ale sârbilor faţă de principalele partide de pe scena politică de la îndepărtarea lui Miloşevici din 2000. În concluzie, pericolul real al acestei abordări constă în faptul că orice amânare a deciziei asupra statutului este considerată de către comunitatea albaneză ca o concesie clară făcută Serbiei, ceea ce duce în mod inerent la radicalizarea poziţiilor albanezilor kosovari şi la o creştere a riscului de violenţe în provincie. Raportul Ahtisaari a fost văzut ca o măsură de detensionare a acestor temeri şi de furnizare a unui cadru general acceptat pentru o decizie politică. A încercat să realizeze acest lucru integrând în conţinutul său prevederi referitoare la suveranitatea albanezilor, inclusiv asigurarea unui loc în ONU pentru Kosovo, fără a se menţiona explicit independenţa provinciei.

Naţiunile Unite vor elabora cât de curând rezoluţia cu privire la statutul provinciei Kosovo. Evenimentul constituie o bună ocazie de trecere în revistă a evenimentelor din fosta Iugoslavie şi mai ales a eforturilor depuse la nivel internaţional pentru soluţionarea sumei de conflicte şi probleme din regiune, în special referitoare la situaţia din provincie.

Balcanii constituie de peste 10 ani în acelaşi timp o sursă de documentare deosebit de importantă privind apariţia şi manifestarea conflictelor naţionaliste, cât şi ţinta activităţilor de mediere, intervenţie şi sprijin internaţional pentru stabilizarea zonei Europei de Sud-Est. Pentru a putea înţelege cu adevărat sursa caracterului atât de complex şi dificil al conflictelor etnice din Fosta Iugoslavie, precum şi de ce au eşuat strategiile internaţionale de mediere trebuie să ne aplecăm mai întâi asupra specificului naţionalismului din Balcani.

1. Problema Federaţiei Iugoslave şi contextul izbucnirii conflictelor

Dezmembrarea Iugoslaviei socialiste poate fi considerată efectul unor conflicte care s-au întreţinut şi agravat reciproc. Cele mai importante dintre acestea au fost situaţiile generate de etno-naţionalismul iugoslav alimentat de cereri şi nemulţumiri istorice; de conflictele dintre interesele politice şi economice; de mediul extern caracterizat de schimbare şi tranziţie de la comunism la democraţie; şi de caracteristicile structurale ale comunismului iugoslav, care a făcut dificilă gestionarea de către regimul federal a tensiunilor manifeste din anii '80 şi '90.

În războiul desfăşurat începând cu 1991 în spaţiul fostei Iugoslavii s-au confruntat trei comunităţi care se percepeau ca popoare distincte şi care aspirau să-şi creeze fiecare propriul stat, sau să-l consolideze: croaţii, sârbii şi musulmanii bosniaci. Fiecare au avut însă o altă percepţie privind statul naţional. "Dreptul statal" croat, legat în principal de suveranitatea teritorială, se deosebeşte de viziunea mai etnică şi naţionalistă a sârbilor, în vreme ce musulmanii din Bosnia sau din Sandjak au oscilat din 1878 între integrarea într-un ansamblu mai cuprinzător (fosta Iugoslavie, blocul croat, solidaritatea musulmană) sau constituire propriei entităţi statale.

În centrul problemelor etnice din peninsula Balcanică din perioada de după războiul rece a stat Iugoslavia, care, de-a lungul existenţei sale, a fost mai degrabă o viziune a statalităţii decât un stat multinaţional tradiţional. Pentru istorici, Iugoslavia a fost întotdeauna o sursă de fascinaţie. Lederer nota "nicăieri în Europa nu poate fi găsită o reţea mai complexă de interacţiuni … teritoriul Iugoslaviei s-a dezvăluit ca un microcosmos al regiunii ca întreg".[ii]

Deşi termenul "Iugoslavia" nu a fost utilizat în mod oficial decât începând cu 1929, iugoslavismul, un tip de naţionalism generalizat, a fost un factor important în crearea unui stat al slavilor de sud în zorii prăbuşirii Imperiului Habsburgic şi înfrângerii Puterilor Centrale în 1918. În ciuda diferenţelor culturale, religioase, sociale şi politice ale celor trei grupări etnice principale – slovenii, croaţii şi sârbii – acestea au ajuns, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, să împărtăşească o serie de interese geostrategice şi economice comune şi au început să perceapă eventualele avantaje ale unei securităţi colective. În concluzie, iugoslavismul, o teorie a unei identităţi culturale comune şi un program de eliberare de imperiul habsburgic şi de unificare a tuturor slavilor din sud a fost principala forţă care a făcut posibilă crearea unui stat federal după primul război mondial. Iar centrul noului stat a fost regatul Serbiei şi Muntenegrului, care erau de altfel independente încă din 1878.

În mare parte, crearea noului stat a simbolizat eliberarea de dominaţia imperiilor străine, fie cel Otoman, fie cel Austro-ungar şi a debutat prin cooperarea croato-sârbă împotriva acestui gen de inamici comuni. În plus, părţi din ceea ce fusese Imperiul Habsburgic şi care s-au alăturat acestei formaţiuni centrale pentru a forma noul stat în 1918, au apărut la acel moment ca fiind elemente naturale a ceea ce putea constitui un nou stat stabil – o "Serbie mare". În Bosnia şi Herţegovina, sârbii au reprezentat cea mai mare parte din populaţie; de asemenea, în Croaţia trăia o proporţie semnificativă de populaţie sârbă, iar în Voivodina sârbii erau iarăşi predominanţi. Totuşi, Lederer argumenta că după 1918 a fost

Dificil de evaluat cât de larg a reuşit iugoslavismul să angajeze imaginarul popular şi în ce măsură a co-existat cu, sau a dislocat loialităţile particulare ale sârbismului sau croaţionismului … În secolele XIX şi XX, iugoslavismul a fost puternic conectat cu naţionalismele croat, sârb şi sloven. Imediat după cele două războaie mondiale, a reuşit o oarecare diminuare a lor, dar niciodată o anihilare a acestora.[iii]

Timp de 70 de ani după formarea statului slav, iugoslavismul s-a dovedit a fi o idee durabilă, în special combinată cu doctrina titoistă, în al doilea stat iugoslav după cel de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, istoria Iugoslaviei a început să fie confruntată cu conflicte etnice. Constituţia din 1921 a permis formarea unui stat centralist ce reflecta dominaţia sârbă. Această tendinţă s-a confruntat cu opoziţia Croaţiei, care milita pentru adoptarea unei formule mult mai relaxate, mai federale. Într-un efort de a promova unitatea, Regele Alexandru I s-a declarat el însuşi patriot iugoslav şi a încercat să înfrângă atât naţionalismul croat cât şi pe cel sârb. Deşi relaţiile sârbo-croate s-au îmbunătăţit pentru o perioadă, extremismul s-a dezvoltat în paralel, şi a pregătit terenul pentru formarea statului nazist marionetă al Croaţiei şi pentru conflictele sârbo-croate din al doilea război mondial. Aproape un milion de iugoslavi au murit în confruntările cu co-naţionalii lor în timpul războiului, dar apariţia liderului comunist Tito cu sprijinul Marii Britanii şi a Uniunii Sovietice, ca erou în războiul brutal împotriva Germaniei în 1944, a deschis noi speranţe pentru promovarea egalităţii naţiunilor în cadrul statului iugoslav.

Cu toate acestea, rămâneau multe probleme nesoluţionate, în special pentru croaţi, iar presiunile pentru obţinerea autonomiei s-au intensificat în anii '50 şi '60, în cei 20 de ani până la moartea lui Tito succesul relativ al Iugoslaviei a devenind dependent de conducerea acestui lider charismatic şi de funcţionarea unui sistem economic socialist centralizat combinat cu elemente de piaţă.

Sârbii îşi percep continuitatea ca pe aceea a unui popor al cărui stat şi a cărui nobleţe au fost distruse de Imperiul Otoman la sfârşitul secolului al XIV-lea (sau la mijlocul secolului al XV-lea, deoarece o rămăşiţă de regat se păstrase după bătălia de la Kosovopolje, din 18 iunie 1389). Această continuitate a fost posibilă doar datorită identificării cu Biserica Ortodoxă autocefală, în cadrul sistemului otoman de recunoaştere oficială a unui rol politic distinct al comunităţilor religioase, migraţiile împrăştiind poporul sârb pe o arie discontinuă ce se întindea pe mai bine de 1000 de km de la nord la sud, de la Karlovac până la Kosovo. Religia ortodoxă a funcţionat ca o redută de rezistenţă, fără care sârbii ar fi fost probabil absorbiţi de o masă catolică ori ar fi trecut la religia islamică. Populaţia sârbă a fost, în spaţiul balcanic, prima care a identificat în mod clar religia cu apartenenţa la o naţiune.

Nostalgia sârbilor după imperiul din secolele XIII-XIV, corelată cu puternica dispersare geografică a diasporei, i-a împiedicat pe sârbi să ajungă la noţiunea de suveranitate teritorială promovată, de exemplu, de germani. Concepţia naţionalistă, după care "unde este îngropat un sârb acolo este Serbia", poate conduce foarte bine la cea de teritoriu pur din punct de vedere etnic, sau măcar de teritoriu care nu trebuie lăsat pe mâna unor conducători musulmani sau catolici. De aici vine ideea "Serbiei Mari", care nu concepe să se autolimiteze la un teritoriu definit juridic, şi care cuprinde, alături de o legitimitate de tip istoric ("Kosovo a fost în Evul Mediu pământ sârbesc şi aşa trebuie să rămână"), una de tip democratic/demografic (unele localităţi din Croaţia ori din Bosnia erau, în 1991, locuite de sârbi).

După răscoalele conduse de Karagheorghevici şi Miloş Obrenovici (1804-1828), sârbii şi-au refăcut treptat statul, devenit juridic independent în 1878. "Complexul politic" al sârbilor de popor de eroi, care crede că are vocaţia de a-i uni pe toţi slavii de Sud, se opune "complexului cultural" al croaţilor, care se consideră mai civilizaţi, ceea ce a dus la un întreg şir de neînţelegeri.

Sub influenţa unor lingvişti ca Vuk Karadzici (1787-1868), întemeietorul limbii moderne, sârbii se socotesc eliberatorii, în 1918, ai unui mic popor slav de Sud. Atentatul din 1914 şi caracterul unitar al Constituţiei din 28 iunie 1921 decurg tocmai din această concepţie: sârbii doresc să alcătuiască un singur popor, considerându-se eroii acestuia, pe când croaţii vor să încheie un contract între două popoare egale, dar distincte.

Ocuparea ţării de către trupele naziste şi formarea unui stat marionetă croat nazist independent au amplificat conflictele interetnice, prin crearea unor graniţe în plin proces de expansiune ale acelui stat şi prin introducerea ideologiei extremiste în conflicte care până atunci s-au exprimat mai ales în termeni culturali, procedurali, instituţionali sau constituţionali. Violenţa interetnică din timpul războiului, manifestată cel mai dur în Bosnia, a avut un efect puternic asupra conflictului naţionalist iugoslav postbelic, nu numai prin crearea nemulţumirilor inter-grup privind trecutul recent, ci şi prin creşterea mizei jocului (posibilitatea unui stat de a deveni o minoritate în interiorul unui teritoriu stabilit pe criterii etnice).

Regimul comunist care a venit la putere după cel de-al doilea război mondial a încercat să facă faţă moştenirii istorice lăsate de acesta, într-o primă fază prin suprimarea manifestărilor şi comemorărilor legate de conflictului etnic. Totuşi, conducerea comunistă nu a făcut decât eforturi insuficiente şi inconsistente pentru soluţionarea de o manieră constructivă a nemulţumirilor istorice ale grupurilor etnice. Regimul a adoptat o structură federală în mare parte determinată de criterii etnice, ca o formă de concesie simbolică pentru identităţile naţionale ale grupurilor. Conducătorul iugoslav, Tito, a rupt relaţiile cu regimul stalinist, partidul comunist iugoslav fiind astfel obligat să capete legitimitatea populară şi susţinerea claselor sociale. Deplasarea ideologiei iugoslave de la cea stalinistă la conceptul auto-gestionării a condus la un proces important de descentralizare politică şi economică[iv].

Sub forma sa monarhică (1918-1941) sau federalo-comunistă (1945-1990), Iugoslavia i-a unit pe toţi sârbii într-un singur stat, deşi aceştia lipseau din Slovenia şi nu existau în număr mare decât în patru republici din şase (Serbia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru şi Croaţia), precum şi în Voivodina şi Kosovo, regiuni autonome ale Serbiei. Confruntarea care a avut loc între reformiştii şi conservatorii din interiorul grupului conducător a culminat în 1966 şi a condus la descentralizarea regiunilor, mai precis la creşterea puterii bazei organizaţionale şi politice a suporterilor reformatorilor în luarea deciziilor independent de structura centrală. Între timp, descentralizarea teritorială a deschis posibilităţile de exprimare şi manifestare reînnoită a naţionalismelor, în contextul disputelor inter-regionale privind reforma federală economică, politică şi constituţională. Mai ales după Constituţia din 1974, sârbii şi-au considerat autoritatea slăbită de cuplul de lideri alcătuit din slovenul Edvard Kardeli şi croatul Tito, care a condus ţara între 1966 şi 1979. În ciuda dispersării constituţionale, rolul deţinut de sârbi în cadrul organelor de securitate le asigura o putere apreciabilă.

Situaţia din Iugoslavia a fost considerată întotdeauna una complicată, dar problemele care au condus rapid la dezintegrarea statului pot fi grupate într-un număr limitat de factori. În afară de problemele istorice, care constituie cel mai important aspect, pot fi identificate alte patru dimensiuni: moartea lui Tito în 1980, deteriorarea rapidă a economiei după încetarea supervizării de Fondului Monetar Internaţional în 1986, alegerea lui Slobodan Miloşevici ca noul lider comunist sârb în anul 1987 şi, cel mai important, constituţia federală din 1974.

Constituţia greoaie prin care se încerca echilibrarea puterilor statelor iugoslave, creată de Tito în 1974, a fost menită să gestioneze relaţiile federale în anii de după moartea liderului comunist. Constituţia a fost considerată un factor de protecţie a croaţilor, slovenilor şi albanezilor din Kosovo în faţa ambiţiilor hegemonice ale Serbiei dar, în acelaşi timp, constituţia a stimulat dezvoltarea unui sentiment real de nemulţumire în rândul sârbilor care nu a fost gestionat corespunzător, până în momentul accederii la putere a lui Miloşevici, în 1987. Principalul motiv pentru această nemulţumire a fost faptul că, în principiu, constituţia furniza fundamentul pentru dezintegrarea efectivă a Serbiei. Serbia a fost divizată în trei unităţi constituţionale, permiţând astfel ca Voivodina şi Kosovo să devină de facto republici independente.

În plus, constituţia, care a lăsat Serbia un teritoriu practic nedefinit, deschidea drumul pentru implicarea Voivodinei şi Kosovo în problemele interne ale Serbiei, în timp ce aceasta din urmă nu avea prerogative legale pentru o intervenţie similară în afacerile celor două provincii. În momentul respectiv, al adoptării constituţiei, rezistenţa formală exprimată împotriva legii fundamentale a fost minimă, în parte datorită loialităţii liderilor comunişti faţă de Tito. După moartea acestuia însă, societatea civilă, mediul academic şi artistic au început să tragă diverse semnale de alarmă referitoare la ceea ce percepeau ei ca fiind o discriminare a Serbiei în cadrul federaţiei iugoslave. În urma acestor mişcări a rezultat amplificare semnificativă a naţionalismului sârbesc.

După cum era de aşteptat, după dispariţia lui Tito în 1980, puterea s-a deplasat, într-un ritm şi mai accelerat faţă de perioada anterioară, de la centrul federal la liderii regionali de partid şi, pe măsură ce economia şi-a început evoluţia descendentă, liderii locali au început să devină mai interesaţi de problemele etnice şi de aprofundarea diviziunilor dintre naţiunile membre.

Din păcate, pe măsură ce problemele au escaladat, sistemul complex de împărţire a puterii descris de constituţia din 1974 s-a dovedit ineficient pentru îmbunătăţirea relaţiilor dintre politicienii regionali. După 1987, catastrofa economică care s-a manifestat printr-o hiper-inflaţie, a determinat Slovenia şi Croaţia să solicite adoptarea urgentă a unor reforme economice şi politice, dar speranţele acestora au fost spulberate de alegerea lui Slobodan Miloşevici ca noul lider comunist sârb.

Accederea lui Miloşevici la vârful piramidei comuniste a creat cadrul favorabil re-apariţiei sentimentelor naţionaliste în rândul sârbilor, precum şi în rândul altor republici, în special Slovenia şi Croaţia. Miloşevici şi-a construit o reputaţie naţionalistă remarcabilă, prin apărarea intereselor minorităţii sârbe în interiorul provinciei autonome Kosovo dominată de albanezi.

În Iugoslavia de după Tito, albanezii, în proporţie de peste 90% în Kosovo, au cerut o formă de auto-determinare şi autonomie. Aceste pretenţii erau însă considerate în Serbia ameninţări la adresa integrităţii teritoriale a statului, Miloşevici fiind prin urmare decis să suprime cererile albanezilor. În acelaşi timp, lider atât naţionalist cât şi comunist, Miloşevici a refuzat orice formă de reformă economică, solicitată de republicile de orientare occidentală Slovenia şi Croaţia, singura prioritate pentru administraţia Serbiei fiind soluţionarea situaţiei din Kosovo în termenii lui Miloşevici. În timp ce aceasta se înrăutăţea, iar soluţiile păreau din ce în ce mai îndepărtate, răbdarea Sloveniei şi Croaţiei părea de asemenea să atingă limita superioară.

Până în toamna anului 1989, Iugoslavia ajunsese în punctul critic; decizia Sloveniei de a introduce o nouă constituţie, ce garanta dreptul acestui stat de a ieşi din federaţie, a generat puternice manifestaţii publice de protest anti-slovene în Serbia şi Muntenegru, în timp ce în Kosovo demonstraţiile de stradă au fost suprimate de către autorităţile militare sârbe.

În februarie 1990, Partidul Comunist Sloven a pus în practică decizia sa din luna ianuarie a aceluiaşi an de a ieşi din congresul federal, votând auto-dizolvarea; ulterior, în iulie, Adunarea Naţională Slovenă a adoptat o declaraţie de suveranitate.

Alegerile din primăvara anului 1990 din Croaţia şi Slovenia au confirmat sprijinul pentru formaţiunile naţionaliste din aceste ţări, aşa cum a făcut-o şi referendumul din decembrie 1990 privind viitorul Sloveniei, în cadrul căruia 88% din populaţie a votat pentru independenţă.

În Kosovo, politica de suprimare exercitată de autorităţile sârbe a atins un nou prag în momentul în care Adunarea Naţională Sârbă a anunţat dizolvarea guvernului şi a Adunării Provinciale a Kosovo şi a introdus nou reguli de cenzură. Aceasta a fost perioada în care, pentru prima dată după 1946, Serbia a exercitat un control administrativ şi executiv maxim asupra provinciei, un nou pas în procesul de reîncorporare deplină a Kosovo sub autoritatea Serbiei.

De-a lungul anului 1989, Iugoslavia a devenit din ce în ce mai mult preocupată de propriile probleme etnice, manifestând un nivel scăzut de receptivitate faţă de mişcările şi schimbările istorice ce aveau loc în acea perioadă în întreaga Europă Centrală şi de Est.

În acelaşi timp, duritatea acţiunilor lui Miloşevici a generat o imagine deosebit de negativă a Iugoslaviei în plan internaţional. Noul climat european de liberalizare politică şi economică nu a reuşit decât să accentueze tendinţele naţionaliste, comuniste şi anti-democratice ale regimului Miloşevici. Prin urmare, Iugoslavia era, la sfârşitul anilor '80, cu mult în urma restului Europei, iar statele din nord, Croaţia şi Slovenia, sufereau de pe urma acestei înapoieri.

Cu toate aceste evoluţii negative, până la sfârşitul anului 1990 toate republicile iugoslave, inclusiv Serbia şi aliatul său apropiat, Muntenegru, au reuşit să organizeze alegeri multipartide, deşi în Slovenia şi Croaţia acestea nu au făcut decât să legitimeze puterea naţionaliştilor, care aveau ca principal punct pe agendă distanţarea de Serbia şi mai ales de regimul lui Miloşevici. Astfel de evoluţii au reuşit să radicalizeze şi mai mult populaţia şi discursurile liderilor politici. Astfel, în Macedonia alegerile au fost câştigate de naţionalişti, ceea ce a generat un val de îngrijorări privind posibila recrudescenţă a naţionalismului pan-macedonean în Balcani. În Bosnia şi Herţegovina, alegerile au desemnat de asemenea câştigători reprezentanţii politici ai etnicilor musulmani.

În cei trei ani de dinaintea situaţiei tensionate din iunie 1991, au fost lansate mai multe iniţiative pe plan intern pentru soluţionarea crizei iugoslave. Cu toate acestea, cea mai importantă problemă era generată de conflictul dintre federalişti şi confederalişti, pe fondul unor presiuni puternice pentru dezmembrarea completă a statului. În octombrie 1990, Croaţia şi Slovenia au prezentat propunerile de transformare a federaţiei Iugoslavia într-o alianţă de state independente. Cu toate aceste compromisuri, Miloşevici a rămas fixat pe ideea federală şi a ameninţat că dacă se va avansa spre soluţia unei confederaţii, va considera graniţele interne ale statului o problemă politică deschisă.

Restul statelor mai sărace şi guvernul central erau în continuare ataşate de ideea unui sistem federal descentralizat şi reformat; de exemplu, în februarie 1991, Macedonia a înaintat o astfel de propunere[v].

În luna iunie a aceluiaşi an, preşedinţii celor şase republici au căzut de acord pentru organizarea unei runde finale de discuţii, în cadrul unor eforturi de a stabili un nou sistem guvernamental pentru ţară, dar negocierile nu au făcut altceva decât să readucă la suprafaţă fricţiunile şi neînţelegerile existente.

Se pare că aceste discuţii au fost în cel mai bun caz dorite şi provocate doar de actori străini, în special de către Comunitatea Europeană, extrem de interesată de soluţionarea crizei interne din Iugoslavia.

Deşi interesul regional pentru menţinerea stabilităţii era deosebit de mare, în situaţia în care era evident că Iugoslavia era o ţară în pragul războiului civil, intervenţia internaţională s-a limitat la solicitarea adresată părţilor implicate de a găsi o soluţie paşnică, la comentarea unor incidente izolate şi particulare şi la celebra monitorizare de rutină a situaţiei generale.[vi]

2. Dezintegrarea unei federaţii

Statele balcanice, formate în cea mai mare parte din statele Fostei Republici Iugoslave, care constituie renumitul "butoi cu pulbere" al istoriei europene au constituit, după anii '90, o sursă majoră de instabilitate şi conflict. Stabilitatea şi ordinea impusă regiunii de cele două mari puteri rezultate de după cel de-al doilea război mondial au separat statele sovietice de cele din Europa Occidentală, cu Iugoslavia care a funcţionat ca o zonă tampon pe durata războiului rece. Aceste aspecte au contribuit semnificativ la îngheţarea potenţialului conflictual din zonă, determinat de explozia naţionalismului, ca reacţie la secolele de persecuţie şi dominare din timpul imperiilor islamice şi creştine din secolul XIX.[vii]

Regimul iugoslav a fost slăbit încă mai mult de schimbările care aveau loc în mediul internaţional în urma prăbuşirii comunismului în Europa de Est şi Uniunea Sovietică. Astfel, odată cu revoluţiile din Centrul şi Estul Europei şi cu colapsul Uniunii Sovietice în 1991, acest sistem de securitate şi stabilitate impusă s-a prăbuşit complet. Procesul de democratizare din Ungaria şi Polonia s-a asociat rapid cu afirmarea naţionalismelor polonez şi ungar. Căderea zidului Berlinului a însemnat reafirmarea principiului de auto-determinare naţională, ca bază şi justificare pentru reunificare Germaniei de Vest cu cea de Est. Pe teritoriul Uniunii Sovietice, declaraţiile de suveranitate ale republicilor şi altor unităţi sovietice mai mici dar omogene etnic şi răspunsul relativ paşnic al guvernului sovietic la acestea au amplificat simţitor puterea principiului de auto-determinare. Utilizarea forţei de către statul central în faţa mişcărilor regionale de auto-determinare naţională pare să fi fost mai degrabă excepţia decât regula. Mai mult, ameninţarea externă sovietică ce a reprezentat principalul motiv pentru unitatea iugoslavă din 1948, a dispărut odată cu dezmembrarea acestui stat.

În acelaşi timp, naţionalismul etnic a câştigat legitimitate în Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică atât ca bază pentru opoziţia faţă de comunism dar şi ca o formă credibilă de provocare la adresa statului naţional per se. Pentru o serie de actori internaţionali, sprijinul politic şi diplomatic oferit naţionalismul regional din Iugoslavia, care în trecut fusese adeseori considerat ilegitim şi mai degrabă o violare a normelor internaţionale de ne-amestect în afacerile interne ale unui stat suveran, a devenit sprijin pentru democratizare. Diviziunile politice determinate de probleme istorice nerezolvate, conflictele politice şi economice generate de reformă şi legitimarea internaţională a procesului de auto-determinare au fost factorii care s-au întărit reciproc şi care au contribuit la exacerbarea conflictelor etnice din Iugoslavia.

Drept consecinţă, vechile conflicte au reizbucnit pe fundalul acestui vacuum de reguli şi angajamente de securitate şi s-au agravat treptat, pe măsură ce tensiunile din Iugoslavia au subminat orice tentativă coerentă de refacere a stabilităţii în regiune. Orice încercare de a explica raţiunea conflictelor etnice din Balcanii de după 1990 se va confrunta cu dificultăţile impuse de unicitatea regiunii. Nicăieri în Europa şi în foarte puţine alte regiuni de pe glob se regăseşte un asemenea amestec de grupuri etnice, religioase şi culturale diferite ca în peninsula balcanică.

Pot fi identificate mai multe surse de  tensiuni în cadrul sistemului internaţional care nu pot fi aplicate la conflictele balcanice. O analiză a disputelor din regiune necesită o trecere în revistă a problemelor naţionale, etnice, religioase, teritoriale, economice şi politice ale statelor.[viii] Deşi toate dificultăţile menţionate au avut un impact asupra evoluţiei mediului de securitate din regiunea balcanică, problemele etnice au fost de departe cele mai nocive. În Balcani, conflictele etnice au fost exacerbate atât de numărul acestor dispute cât şi de apropierea geografică de ţările de origine ale minorităţilor – legând toate statele balcanice în cadrul unei mari probleme comune. Acest lucru este bine evidenţiat de cazul distribuţiei populaţiei Serbiei în toate statele fostei Republici Iugoslavia, în special în Bosnia şi Herţegovina şi în Croaţia dar şi în provincia Kosovo; a populaţiei ungare în Voivodina şi Transilvania; a populaţiei albaneze în Kosovo şi Macedonia; a populaţiei turce în Bulgaria. În mod asemănător,

Problema naţională a fost punctul slab al stabilităţii din regiunea balcanică timp de generaţii. Naţionalismul se manifestă în diverse modalităţi şi nu este o problemă discretă. Nu numai că fricţiunile naţionaliste conduc la tensiuni internaţionale în legătură cu cerinţele grupurilor, dar generează şi conflicte etnice şi teritoriale care sunt extrem de nocive pentru pacea şi stabilitatea regionale. Mai mult, rivalităţile naţionale au fost şi sunt în continuare utilizate pe plan intern de către toate statele din Balcani ca instrument de propagandă şi de legitimare publică şi de diminuare a nepopularităţii şi neliniştilor populare.[ix]

În Balcani, resurgenţa naţionalismului şi conflictului etnic de tip "hiper-", "pan-" şi "sub-statal" a distrus state şi comunităţi şi a redus ideea unei Europe "libere şi întregi" la stadiul unei utopii. Naţionalismul şi etnicitatea au fost întotdeauna forţe importante în regiunea balcanică, ce au înlocuit ca forţă ideologică, în anii imediat de după căderea comunismului, golul lăsat de doctrina comunistă.

După moartea lui Tito, în Iugoslavia au apărut semnalele unor tensiuni care prevesteau fie o schimbare constituţională în direcţia unei federaţii mai libere sau, în absenţa unei înţelegeri, conflict şi separare.

Forţa conducătoare era Serbia, cea mai puternică dintre cele şase republici, cel mai mare grup etnic şi cel care avea cel mai mare număr de etnici în afara republicii: 2 milioane de sârbi în Croaţia şi Bosnia în afară de cei 10 milioane din Serbia. De asemenea, Belgradul controla armata federală iugoslavă, de 135.000 de oameni.

Liderii sârbi se bucurau şi de sprijinul Bisericii Ortodoxe în interiorul şi în afara Serbiei – în special în Grecia şi Cipru –, instituţie care avea să joace un rol important în atenuarea sancţiunilor economice din 1991. Religia a reprezentat un element extrem de important al naţionalismului din Balcani, războaiele pe cale să izbucnească având şi puternice implicaţii religioase.

Slobodan Miloşevici provenea din Liga Comuniştilor şi ajunsese preşedinte al Republicii Serbia în anul 1987. Prin actele sale pe scena internaţională s-a promovat, în interiorul ţării, cu imaginea unui lider naţionalist şi a unui politician abil şi loial ideii de Iugoslavia. În 1989 a anulat statutul de autonomie a celor două provincii, Kosovo şi Voivodina, cea dintâi având în acel moment o populaţie alcătuită în proporţie de 90% din albanezi, iar cea de-a doua cu o populaţie majoritar ungurească; a acordat ajutor politic şi militar sârbilor din Croaţia care luptau pentru crearea unei regiuni sârbe autonome; a reluat pretenţiile sârbilor asupra unor regiuni din Bosnia; a obstrucţionat numirea croatului Stipe Mesic în funcţia de preşedinte al federaţiei. A susţinut menţinerea federaţiei iugoslave în cadrul graniţelor de la începutul anilor '90 şi a reuşit să obţină susţinerea Comunităţii Europene şi a Statelor Unite care, chiar dacă ameninţau cu impunerea de sancţiuni economice, doreau să obţină sprijinul lui Miloşevici pentru numirea lui Mesic ca preşedinte al federaţiei şi în soluţionarea situaţiei din Kosovo.

Pentru statele din afara Iugoslaviei, federaţia reprezenta garanţia stabilităţii, dar pentru sloveni şi croaţi ea reprezenta dominaţia sârbilor, în timp ce pentru aceştia constituia o entitate artificială, în care sârbii trăiau în republici cu majoritate nesârbească. În iunie 1991, Slovenia şi Croaţia şi-au declarat independenţa, respingând nu numai federaţia din momentul respectiv, ci şi orice modificare a ei.

Slovenia, compactă şi omogenă din punct de vedere al compoziţiei etnice, destul de izolată şi având o populaţie de numai un milion de locuitori, a fost prima republică ce şi-a promovat interesele şi intenţiile de obţinere a independenţei. Fiecare republică iugoslavă avea propriile forţe de apărare, distincte faţă de armata federală, ale cărei entităţi erau izolate unele de altele şi de rezervele lor; tentativele armatei iugoslave de a prelua conducerea Sloveniei au fost descurajate de trupele slovene. Miloşevici era mulţumit de cum evoluau evenimentele, el intenţionând să mobilizeze cea mai mare parte din armata federală împotriva Croaţiei. Această strategie a conducerii de la Belgrad şi diferenţă esenţială dintre cele două republici (Slovenia şi Croaţia) nu a fost percepută corect de la început de negociatorii Comunităţii Europene, care aveau o viziune tot mai nerealistă asupra situaţiei.

Pe de altă parte Croaţia, care reprezenta o cincime din teritoriul Iugoslaviei, cu o populaţie de 4,5 milioane, găzduia 600 000 de sârbi, în special în zona estică (Slavonia Orientală) şi în Krajna[x], între coasta adriatică şi Bosnia. Istoria ei (ca şi cea a Serbiei) poartă amprenta unor lupte crâncene între croaţi şi sârbi în timpul celui de-al doilea război mondial, instigate de bisericile rivale romano-catolică şi ortodoxă. Armata federală, deşi a fost înfrântă în Slovenia, a invadat simultan Croaţia, a pus stăpânire pe o treime din teritoriul acesteia, semnând şi anulând în acest timp mai multe de acorduri de încetare a focului.

Croaţia a pierdut Slavonia Orientală în favoarea trupelor federale, iar Krajna în favoarea sârbilor din regiune. În Slavonia, crimele comise de sârbi la Vukovar au adus croaţilor simpatie pe plan internaţional, care până în acel moment fusese cel mult reţinută. Singura excepţie a fost Germania, care a acţionat consecvent în vederea obţinerii de către Croaţia a recunoaşterii internaţionale a independenţei.

Atacul militar sârb împotriva Croaţiei, deşi soldat cu un succes rapid, a fost suspendat în prima parte a anului 1992, când atât sârbii cât şi croaţii şi-au îndreptat atenţia spre Bosnia. În această etapă, croaţii, slovenii şi sârbii au dezmembrat efectiv federaţia şi şi-au creat state separate. Croaţii şi sârbii însă nu erau dispuşi să permită Bosniei să devină un al patrulea stat. Intervenţia internaţională a avut o dublă motivaţie. Cea dintâi a fost aceea de a pune capăt luptelor, de teama de a nu cuprinde întreaga Iugoslavie şi zonele învecinate. În acest sens, în 1991, ONU a impus în prima fază, sau cea sârbo-croată a războiului, un embargo asupra furnizării de arme oricărei zone din Iugoslavia. În plus, Comunitatea Europeană, ulterior împreună cu ONU şi – din 1994 – şi cu un Grup de Contact format din cinci ţări (Statele Unite, Rusia, Marea Britanie, Franţa şi Germania) au încercat să negocieze pe cale diplomatică un acord între combatanţi. Cea de a doua raţiune pentru intervenţia internaţională a reprezentat-o protecţia refugiaţilor şi a victimelor civile.

Luptele care au început în republicile din nord ameninţau să se extindă pentru că proclamarea independenţei de către Slovenia şi Croaţia avea să dea cu siguranţă tonul şi celorlalte republici pentru separare, mai ales că Serbia şi Muntenegru aveau, în continuare, numeroase comunităţi minoritare pe teritoriul lor, iar populaţia Bosniei era alcătuită în exclusivitate din minorităţi.

Obiectivul iniţial al diplomaţiei internaţionale a fost de a negocia un acord politic între sârbi şi croaţi care să pună capăt altor tulburări de acest fel înainte de a deveni violente. Acordul putea presupune refacerea federaţiei iugoslave – o soluţie la care s-a renunţat rapid – sau acceptarea dezmembrării ei şi trasarea unor noi graniţe. O troică alcătuită din miniştrii de externe ai CE a fost urmată de un singur negociator, lordul Carrington, care a fost înlocuit rapid de lordul Owen şi în cele din urmă de Karl Bildt. ONU l-a numit iniţial pe Cyrus Vance şi apoi pe Thorvald Stoltenberg să colaboreze cu lordul Owen până când acest format a fost substituit în 1994 de Grupul de Contact al celor cinci. Toate aceşti diplomaţi s-au străduit să obţină semnarea unor acorduri de încetare a focului şi să stabilească o împărţire general acceptată a Bosniei în cadrul graniţelor existente, dar cu o nouă structură. Acordurile de încetare a focului au fost adoptate şi apoi încălcate cu regularitate, în timp ce propunerile teritoriale au fost toate refuzate, fie de către una din tabere, fie de cealaltă, cu o uşurinţă care i-a dezarmat pe negociatorii care depuseseră atâtea eforturi pentru soluţionarea problemei.

După cum am mai precizat, un alt doilea aspect al intervenţiei internaţionale l-a constituit ajutarea victimelor de război şi protejarea personalului misiunii trimisă pe teren pentru acest scop.  În această direcţie au fost implicate mai multe agenţii, inclusiv agenţii ONU, precum şi o forţă ONU (UNPROFOR), ai cărei militari au fost recrutaţi din peste 20 de ţări, şi care a fost dislocată pentru oferirea de ajutor persoanelor afectate de conflict şi pentru protejarea personalului ONU, dar care nu avea ca mandat implicarea în ostilităţi. UNPROFOR nu a fost o forţă de impunere, nici una de menţinere a păcii. A fost o misiune umanitară, dar înfiinţată contrar uzanţei ONU de a trimite astfel de trupe numai în paza post-conflict. UNPROFOR a constituit o tentativă de a pune capăt luptelor şi o reacţie la neaşteptat de atrocele violenţe comise în timpul luptelor. Această forţă ONU a fost trimisă în plin război fără a avea autoritatea sau capacitatea de a se implica în conflict şi în speranţa că şi-ar putea îndeplini sarcinile în ciuda războiului care se desfăşura în zonele în care ea opera. Datorită acestor caracteristici, UNPROFOR o operaţiune unică în analele Consiliului de Securitate al ONU. Misiunea ONU a înregistrat succese în zone şi în maniere diferite, iar activitatea ei a fost în permanenţă susţinută de demersurile diplomatice pentru încetarea războiului.