3. Criza din Kosovo

Conflictele dintre grupurile etnice majore din Iugoslavia au constituit o trăsătură distinctă a statului chiar de la formarea acestuia în 1918. Conflictul dintre naţionalismul croat şi cel sârb din perioada interbelică a paralizat instituţiile federale şi a condus la două reorganizări majore ale statului. Prima astfel de reformă a fost o încercare de a menţine unitatea statală prin înlocuirea unităţilor administrative care se suprapuneau pe teritoriile naţionale istorice (ex. Croaţia, Serbia) cu unităţi ale căror graniţe erau determinate în funcţie de factorii geografici majori ai ţării (în principal râuri). Eşecul acestui efort de a des-etniciza statul a fost urmat de un acord semnat în 1939 între conducerea Serbiei şi cea a Croaţiei care urmărea acomodarea naţionalismului croat prin constituirea unui stat croat în interiorul statului existent. Această a doua reformă a deschis drumul către federalizarea statului în state distincte pentru sloveni, croaţi şi sârbi. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a pus capăt procesului declanşat, care ar fi condus poate la detensionarea etnică în regiune prin partiţie teritorială. Chiar şi în aceste condiţii, nu sunt suficiente motive pentru a considera că o împărţire teritorială a Iugoslaviei ar fi rezolvat pretenţiile teritoriale conflictuale ale Serbiei şi Croaţiei pentru acelaşi pământ şi nici că ar fi reuşit acomodarea aspiraţiilor minorităţilor albaneze şi musulmane, care rămâneau nerecunoscute în acest format.

Kosovo, cea mai săracă dintre regiunile Iugoslaviei, a fost cea în care a început destrămarea statului creat de Tito. Situaţia din Kosovo era trecută cu vederea în Occident, în vreme ce în Slovenia şi Croaţia această provincie era privită ca o povară inevitabilă pentru bugetele lor, precum şi cea mai indezirabilă destinaţie pentru recruţii care efectuau serviciul militar obligatoriu. Cu toate acestea, naţionaliştii sârbi au devenit ostili lui Tito tocmai în privinţa politicii faţă de Kosovo, mai ales în privinţa modificărilor intervenite în această politică în anii '60, acesta fiind şi motivul principal pentru care ei au ajuns să respingă viziunea lui Tito asupra Iugoslaviei. Dezbinările apărute în privinţa provinciei Kosovo i-au determinat pe naţionaliştii sârbi să înceapă elaborarea unui nou set de obiective politice pe termen lung.

Modificarea politicii lui Tito faţă de Kosovo pe la jumătatea anilor '60 a afectat profund relaţiile dintre albanezii care locuiau în această provincie şi sârbii care fuseseră, până atunci, privilegiaţi. În vreme ce sârbii din Kosovo, deşi în general mai săraci decât iugoslavii din afara graniţelor acestei republici, continuau să fie avantajaţi din punct de vedere economic faţă de vecinii lor, albanezii, pierduseră practic privilegiile asociate cu dominaţia politică. Pe lângă aceasta, datorită exploziei demografice a populaţiei albaneze, balanţa demografică se înclina din ce în ce mai clar în favoarea fostelor minorităţi privilegiate. Drept urmare, sârbii din Kosovo erau îngrijoraţi cu privire la viitorul lor sub dominaţia noii majorităţi şi extrem de critici la adresa noii administraţii şi au înţeles că, abia odată cu moartea lui Tito, dominaţia majorităţii era potenţial reversibilă.

Sârbii au încetat să mai reprezinte populaţia majoritară în această regiune încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Cu toate acestea, pentru majoritatea populaţiei sârbe Kosovo este considerat un tărâm sfânt, sortit să rămână pentru totdeauna sârbesc. Acest ataşament afectiv faţă de Kosovo, supranumit "leagănul naţiunii sârbe", nu se poate explica decât apelând la un sentiment de nostalgie colectivă faţă de ceea ce ar fi putut să fie, dacă imperiul sârb medieval nu ar fi fost distrus de asaltul turcilor asupra Europei. Rădăcinile acestui ataşament sale se află în valorile promovate de Biserica Ortodoxă Sârbă, care a cultivat şi perpetuat conştiinţa naţională în timpul dominaţiei otomane, şi în legendele din folclorul sârbesc care au fost transmise din generaţie în generaţie de-a lungul secolelor.

Kosovo a fost, în 1389, scena bătăliei decisive dintre armata sârbă şi turcii cotropitori şi este identificat cu sălaşul spiritual al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Aici s-a înfiinţat, în 1346, Patriarhia Ortodoxă Sârbă, cu sediul la Pec, oraş care a rămas centrul Bisericii în timpul primelor trei secole de dominaţie musulmană. La începutul anilor '90, cele mai vechi şi renumite mânăstiri ortodoxe dăinuiau încă în Kosovo, ca un puternic memento al acestei epoci. Legendele despre tragica bătălie de la Kosovopolje abundă în folclorul sârb şi au inspirat generaţii de artişti. De fapt, în bătălia de la Kosovopolje au luptat, probabil, toate popoarele creştine din Balcani, inclusiv albanezii, deşi acest eveniment nu este comemorat decât printre sârbi, căci pentru aceştia a însemnat sfârşitul imperiului lor şi începutul dominaţiei otomane.

Pretenţiile sârbilor faţă de provincia Kosovo nu se puteau împăca cu faptul că albanezii reprezintă majoritatea populaţiei în această provincie, ceea ce explică brutalitatea politicilor administraţiei iugoslave din Kosovo între cele două războaie mondiale şi chiar în anii '60. Când Tito a decis să-i emancipeze pe albanezii din Kosovo, noua politică a fost inevitabil în detrimentul sârbilor din această provincie şi al idealurilor naţionale sârbe. Drept urmare, deşi a încercat să fie imparţial în raporturile cu cele două popoare, refuzând astfel să transforme provincia Kosovo în republică, aşa cum ar fi dorit albanezii, Tito nu a reuşit decât să-i determine pe sârbi să accepte noua ordine.

Deşi doar ceva mai puţin de o treime din sârbii din Kosovo s-au stabilit efectiv în această provincie în secolul XX pentru a coloniza pământurile care au fost confiscate de la albanezi, relaţiile dintre sârbii şi albanezii din Iugoslavia erau în esenţă de natură colonială. În Kosovo existau două culturi, însă aparatul de stat iugoslav nu era preocupat decât de interesele populaţiei sârbe. Numeroşi sârbi erau de părere că soluţia ideală era expulzarea în Turcia a populaţiei albaneze, care, de altfel, era şi îndemnată să emigreze. În mod ironic, mulţi dintre albanezii care au emigrat  în Turcia au devenit la rândul lor o pătură privilegiată de colonişti în partea turcă a Kurdistanului.

Odată cu schimbarea survenită prin preluarea conducerii de către populaţia majoritară în anii '60, a început şi ascensiunea albanezilor în societatea iugoslavă; pentru prima dată, aceştia au început să se mândrească cu originea lor naţională. Deşi din punct de vedere social erau încă dezavantajate faţă de celelalte popoare iugoslave, albanezii au dobândit importante câştiguri culturale. Învăţământul primar s-a generalizat, iar pe întreg teritoriul provinciei s-au înfiinţat licee albaneze, cu un plan de învăţământ albanez, cu acces la manuale din Albania şi uneori chiar cu profesori veniţi de acolo. Deşi albanezii erau acum cei care conduceau destinele provinciei, situaţia economică din Kosovo nu s-a ameliorat, deoarece creşterea demografică depăşea orice ritm de creştere a nivelului PIB-ului. În Kosovo, aşa cum se întâmpla frecvent în fostele colonii care îşi dobândiseră recent independenţa, puterea era concentrată în mâinile unei mici oligarhii, care se pricepea de minune să proclame identitatea naţională albaneză, dar care era lipsită de experienţa şi cunoştinţele necesare pentru a gestiona o economie. Valul de ajutoare economice îndreptat de autorităţile federale către provincie era investit fără chibzuinţă şi în mare parte risipit pe proiecte personale, ori irosit pentru a întreţine stilul de viaţă privilegiat al noii elite.

Mişcarea populară de protest a populaţiei albaneze din Kosovo din anul 1968 a demonstrat uşurinţa cu care agendele economice şi politice legitime promovate de guvernul comunist puteau activa naţionalismul etnic reprimat. În acelaşi mod, mesajul a fost chiar şi mai puternic în 1971, când o reformă iniţiată de guvernul federal pentru creşterea puterii regiunilor, aproape că a permis preluarea puterii de către un grup de intelectuali naţionalişti şi tineri comunişti din Croaţia. Ulterior, a luat fiinţă o mişcarea naţionalistă de masă croată, care a pus în pericol integritatea teritorială a statului federal, ceea ce a provocat un răspuns militar prompt din partea autorităţilor. Mişcarea de masă în cauză ar fi trebuit înţeleasă ca o avertizare la adresa regimului privind riscurile induse de o descentralizare promovată înainte ca dezvoltarea economică să creeze interese comune care să depăşească delimitările etnice şi să formeze forţe politice integratoare. Dar reformele economice care ar fi reuşit o astfel de performanţă, unind barierele activităţile interregionale s-au dovedit a fi imposibil de adoptat. Descentralizările din anii '60 şi '70 au condus la adoptarea unei noi constituţii în 1974 şi la un stat hiper-descentralizat în care puterea politică şi economică, atât la nivelul statului cât şi la cel al partidului comunist era concentrată în mâinile liderilor regionali.

Instituţiile federale de luare a deciziilor operau pe baza unor reguli adânc înrădăcinate de împărţire a puterii care oferea fiecărei conduceri regionale dreptul de vot pentru apărarea intereselor economice regionale. Moartea lui Tito în 1980 a dus la dispariţia singurei contraponderi la tendinţele de blocaj inter-regional la care conducea în mod inevitabil maniera de decizie în contextul condiţiilor economice şi politice ale statului iugoslav.

După moartea lui Tito, disparităţile economice dintre regiuni au făcut dificil procesul de obţinere a unui consens asupra politicilor federale de reducere a datoriei internaţionale, a inflaţiei, a declinului economic, care începuseră deja să producă efecte negative asupra nivelului de trai în Iugoslavia anilor '80. Nivelul de dezvoltare economică şi cel de trai erau deja în 1984 de 8 ori mai mare în Slovenia decât în Kosovo, iar diferenţa era în creştere[i]. De asemenea, Slovenia şi Croaţia, mai dezvoltate decât alte regiuni iugoslave, îşi protejau resursele în faţa taxelor federale şi în special faţă de tendinţa de a continua politicile titoiste de re-distribuire a bogăţiei obţinute în regiunile din nord prin subvenţii, către serviciile sociale şi proiectele de dezvoltare a altor regiuni mai întârziate, precum Bosnia, Kosovo şi Macedonia. Problemele economice determinau în aceste regiuni nemulţumiri sociale, care au izbucnit pentru a patra oară în mişcări de masă extinse şi de violenţă redusă în Kosovo, în 1981.

În acest context, propunerile de reformă economică prin eliminarea barierelor din calea schimbului economic şi prin democratizarea instituţiilor federale prin înlocuirea sistemului de împărţire a puterii cu un sistem majoritar parlamentar au fost primite cu o opoziţie puternică de regiuni. Incapacitatea liderilor post-comunişti de a reforma regimul, chiar confruntaţi cu o criză economică manifestă, a delegitimat sistemul comunist, care s-a bazat multă vreme în susţinerea sa pe rolul instrumental al bunăstării economice. În acelaşi timp, susţinerea afectivă, emoţională a populaţiei era orientată în Iugoslavia către identităţile naţionale şi etnice, nu către menţinerea unei structuri federale. În consecinţă, performanţa economică nesatisfăcătoare din anii '80 nu numai că a slăbit legitimitatea regimului iugoslav, dar a crescut şi valoarea alternativei: regimuri naţionale bazate pe regiuni[ii].

Deşi procentul de albanezi din administraţia provinciei Kosovo nu l-a egalat niciodată pe cel din populaţia totală a provinciei, pentru sârbi timpuri grele veniseră. Lipsiţi de privilegiile de odinioară şi îngrijoraţi de creşterea demografică masivă din rândul populaţiei albaneze, sârbii din Kosovo erau nemulţumiţi, iar unii dintre ei au ales chiar să părăsească provincia. Între 1961 şi 1981 numărul sârbilor din provincia Kosovo a scăzut de la 227.000 (18,4%) din totalul populaţiei la 209.500, respectiv 13,2%. În acelaşi timp, populaţia albaneză a crescut de la 646.605 la 1.226.736 de locuitori. Înainte de 1981 acest exod al sârbilor din Kosovo nu a constituit un subiect de discuţii pentru mass-media iugoslave, dar după apariţia tulburărilor din această provincie în 1981, o parte a presei sârbe a început să publice articole care relatau despre cazuri în care albanezii erau acuzaţi de hărţuire şi intimidare a sârbilor din Kosovo.

La data de 11 martie 1981 studenţii de la Universitatea din Pristina au organizat o demonstraţie prin care protestau faţă de condiţiile precare de trai din cămine. În cadrul negocierilor ce au urmat cu autorităţile academice, studenţii şi-au manifestat nemulţumirea faţă de sărăcia şi nivelul ridicat al ratei şomajului în Kosovo. După ce manifestanţii s-au împrăştiat, poliţia a arestat instigatorii, valul de reţineri având însă un efect contrar celui scontat. Astfel, şi mai mulţi studenţi au ieşit în stradă, cerând eliberarea colegilor lor, manifestându-şi nemulţumirea faţă de lipsa de perspective şi revendicând ca provinciei Kosovo să i se acorde statutul de republică. Când poliţia a făcut abuz de forţă împotriva demonstranţilor şi revolta s-a extins la întreaga provincie, comuniştii locali au cerut ajutor Belgradului, iar la 3 aprilie 1981 a fost instituită legea marţială.

Demonstraţiile studenţeşti fuseseră motivate de sărăcia extremă în care se zbătea provincia; la vremea respectivă, lipsurile erau agravate de recesiunea prin care trecea economia iugoslavă. Pe măsură ce nivelul de trai a început să scadă în întreaga ţară, impactul cel mai puternic a fost resimţit în zonele cele mai sărace ale ţării. La sfârşitul anilor '60 şi în anii '70 albanezii din Kosovo îşi manifestaseră adeseori nemulţumirile prin proteste de stradă, aşa că demonstraţiile studenţeşti nu erau în sine un fenomen nou. Elementul de noutate a constat în amploarea represiunii, în Kosovo fiind comasate trupe şi efective de poliţie şi din alte republici, în scopul de a izola provincia. Universitatea de la Pristina a fost închisă, iar legea marţială a rămas în vigoare timp de două luni. Conform cifrelor oficiale, 12 persoane şi-au pierdut viaţa în timpul revoltei, iar alte 150 au fost rănite. Având în vedere că ziariştilor străini le-a fost interzis accesul în provincie, cifra reală a victimelor e posibil să fi fost cu mult mai mare.

Consecinţele tulburărilor represiunii din 1981 nu au fost percepute imediat, deşi recurgerea la forţă a fost un element extrem de semnificativ. În viziunea lui Tito, Iugoslavia fusese concepută astfel încât, teoretic, toate popoarele iugoslave să beneficieze de  acelaşi tratament şi să considere, prin urmare, că apartenenţa la aceeaşi patrie nu este o iluzie. Tito însăşi s-a străduit să rămână imparţial şi să nu favorizeze niciodată un popor în detrimentul altuia, astfel încât să poată interveni şi să soluţioneze oricând un eventual conflict. Atunci însă, când armata iugoslavă a îndreptat armele împotriva cetăţenilor săi albanezi, viziunea titoistă asupra ţării a fost puternic zguduită. La numai un an de la moartea acestuia şi cu peste un deceniu înainte ca ţara să se prăbuşească într-un război civil, Iugoslavia lui Tito dispăruse deja, cel puţin conceptual, chiar dacă formal ea încă exista.

Agravarea situaţiei din Kosovo constituia, în realitate, declanşatorul unei noi faze de conflicte, capabile să zădărnicească eforturile de pace din întreaga zonă. Intensificarea confruntărilor din regiune făcuse ca 60.000 de persoane să se refugieze în ţările vecine. SUA şi-au dat seama că trebuie să rezolve problema şi, în februarie 1999, la Rambouillet, în Franţa, le-a prezentat sârbilor şi albanezilor un proiect de acord care stabilea pentru Kosovo un statut de autonomie de trei ani, în schimbul demilitarizării Armatei de Eliberare din Kosovo (Kosovo Liberation Army - KLA) şi a dreptului de extrateritorialitate a NATO în Serbia şi Muntenegru. Deoarece KLA nu dorea decât independenţa, aceasta a semnat proiectul numai când a fost sigură că sârbii vor respinge documentul. Pentru SUA aceasta nu era decât proba că Miloşevici nu intenţiona să medieze nimic.

Fără să obţină consensul ONU (din cauza opoziţiei Rusiei şi Chinei), pe 24 martie 1999 NATO şi-a început intervenţia militară împotriva Serbiei, care a avut un impact devastator asupra populaţiei civile. Medierea câtorva ţări europene şi a Rusiei a condus, la 10 iunie 1999, la încetarea bombardamentelor NATO, la retragerea trupelor sârbe din provincie şi la instaurarea unei administraţii internaţionale în Kosovo. Rezoluţia 1244 votată de ONU a stabilit că regiunea Kosovo va rămâne în cadrul federaţiei iugoslave, deşi forţele politice albaneze din Kosovo interpretaseră acţiunea militară a NATO nu ca pe un act îndreptat spre apărarea drepturilor unei minorităţi (cum susţinuseră public aliaţii), ci ca pe un război de eliberare. S-au născut aşadar deziluzii şi tensiuni atât între comunitatea kosovară albaneză şi cea sârbă, cât şi între albanezi şi reprezentanţii comunităţii internaţionale. Violenţa, chiar şi într-un cadru de relativă „normalizare", nu s-a diminuat, şi curând conflictul militar s-a extins în Serbia meridională, pe unde treceau căile traficului ilegal de droguri şi arme controlate de mafiile sârbă şi albaneză.

4. Planurile internaţionale cu privire la Kosovo

Cel mai important aspect referitor la Kosovo îl reprezintă conflictul dintre albanezi şi sârbi. Cel mai mare eşec al actorilor internaţionali a fost dorinţa acestora de a construi, impune şi menţine o societate multietnică în Kosovo în interiorul căreia albanezii şi sârbii ar beneficia de aceleaşi drepturi şi statute. Cu puţin timp înainte de asasinarea primului ministru sârb Zoran Djindjici în martie 2003, acesta declara:

"Sârbii şi albanezii nu au trăit niciodată împreună în Kosovo şi Metohia. Au trăit întotdeauna alături. O societate kosovară multietnică este o iluzie imensă. Nu a existat niciodată. Întotdeauna a fost vorba de co-existenţă[iii]."

Charles Kupchan, expert în cadrul Consiliului pentru Relaţii Externe aprecia: "În teorie, ca şi în practică, societatea multietnică nu există. Presupunând contrarul şi negând sau întârziind independenţa ar conduce la conflicte şi vărsare de sânge[iv]." În ciuda existenţei îndelungate într-o provincie sârbă, cei mai mulţi dintre albanezii kosovari nu se identifică cu Serbia şi nici nu nutresc sentimente de loialitate faţă de acest stat. Chiar înainte de declanşarea de către regimul Miloşevici a campaniei de epurare etnică a albanezilor din Kosovo din 1998, guvernul sârb instaurase o politică de discriminare generalizată. Miloşevici promovase politici care vizau înlocuirea muncitorilor albanezi cu cei sârbi, închiderea şcolilor şi universităţilor conduse de albanezi şi interzicerea televiziunilor, posturilor de radio şi a publicaţiilor de limbă albaneză. În acelaşi timp, albanezii kosovari nu acceptau aceste măsuri cu pasivitate; Armata de Eliberare a Kosovo a executat numeroase acte teroriste, în special împotriva sârbilor. Prin urmare, după terminarea conflictului deschis din 1999, cele două comunităţi au rămas în mare parte ostile una faţă de cealaltă. În acest climat de segregare istorică şi ostilitate reciprocă au încercat Statele Unite, NATO, Rusia şi Naţiunile Unite să rezolve tensiunile, elaborând diverse soluţii şi scenarii.

Eforturile de reconstrucţie naţională în Kosovo au debutat imediat după bombardamentele NATO, moment în care Naţiunile Unite au fost însărcinate cu guvernarea provinciei. Tentativele de construcţie socială din Kosovo sunt în măsură să incite interes şi pentru că sunt asemănătoare, din anumite puncte de vedere, altor proiecte elaborate de puterile internaţionale pentru democratizarea şi dezvoltarea diverselor naţiuni pe tot globul. Planurile pentru Kosovo au fost integrate într-o serie de documente adoptate de Naţiunile Unite, NATO şi Rusia. Aceste texte, în special Rezoluţia Consiliului de Securitate a ONU nr. 1244 şi raportul UNMIK "Standarde înaintea statutului" vorbesc despre necesitatea implementării instituţiilor democratice, a unei economii funcţionale de piaţă în condiţiile domniei legi, precum şi protecţiei drepturilor minorităţilor. În acelaşi timp, absolut toate proiectele referitoare la provincie abordează problema statutului în contextul unei adversităţi aproape instinctive din partea Statelor Unite şi ai aliaţilor săi faţă de tot ce înseamnă partiţie şi schimburi de populaţii. Aceştia, deşi valorizează pluralismul, văd realizându-se acest lucru numai în contextul unei structuri statale unice. Prin urmare, au decis să facă posibilă existenţa unei "societăţi democratice sustenabile şi multietnice, în care toate comunităţile au şansa de a trăi în demnitate şi securitate". SUA se opun deschis oricăror variante care vizează partiţia, cantonizarea sau separarea etnică. Subsecretarul de stat american Nicholas Burns declarase la un moment dat că "este periculos pentru străini să traseze arbitrar linii de demarcaţie care să redefinească realitatea şi graniţele altor popoare." Dar trasarea unor astfel de linii este exact ce au făcut oficialităţile americane în conflictul din Kosovo, fără a ţine cont de realităţile din teren. Ar putea fi argumentat că orice demers internaţional de soluţionare a unui conflict care determină schimbări interne în respectivul stat constituie, prin definiţie, o tentativă ce ignoră faptele de pe teren, tocmai pentru că încearcă schimbarea acestor realităţi deplorabile. Prin urmare, interesul comunităţii internaţionale de a reconstrui Kosovo nu reprezintă un moft, ci un imperativ moral ca răspuns la acţiunile intenţionate de epurare etnică şi deciziile comunităţii internaţionale nu pot fi acuzate de a nu ţine cont de starea de pe teren, existând un motiv moral pentru a schimba această realitate. Cu toate că este dificil de afirmat că politicile ONU şi SUA pentru Kosovo au fost elaborate fără bune intenţii, ele au pornit, totuşi, de la o serie de presupuneri eronate. Fără îndoială că epurările etnice trebuiau oprite. Dar planurile pentru construirea unui Kosovo multietnic şi sustenabil au fost elaborate abia ulterior.

În conformitate cu planurile elaborate după bombardarea Belgradului de către NATO în 1999, puterile străine au căutat să îşi impună propriile concepţii despre reconstrucţia naţională a provinciei. Astfel, misiunea ONU din Kosovo (UNMIK) a devenit un tutore sau guvernator al acesteia, având puteri de a modela şi conduce societatea politică şi civilă kosovară după cum considera potrivit. Constituită de către Consiliul de Securitate ONU imediat după război, UNMIK a fost concepută ca o administraţie civilă interimară, cu puteri similare cu cele ale unui guvern naţional. Administratorul UNMIK-ului deţine atribuţii care îl fac pară un proconsul implicat într-un demers de civilizare imperialistă. Acest comportament a fost ilustrat şi de rapoartele International Crisis Group, care au arătat cum, pentru a "crea democraţie acolo unde nu a existat niciodată", Bernard Kushner, fostul şef al administraţiei din Kosovo a interzis ziarelor să publice materiale care ar fi alimentat ostilitatea dintre cele două comunităţi, a numit judecători astfel încât consiliile legislative să devină multietnice şi a făcut din marca germană moneda oficială a provinciei. UNMIK a încercat să construiască un Serviciu de Poliţie mixt, sistemul de justiţie trebuia de asemenea să reflecte amestecul de etnicităţi, iar Naţiunile Unite au numit consilieri municipali din toate etniile din Kosovo în localităţile mixte[v].

Opt ani mai târziu, inutilitatea eforturilor de a impune astfel de planuri asupra populaţiilor care au suferit atât de mult precum albanezii din Kosovo, şi care îşi doresc cu înflăcărare independenţa, începe să devină evidentă. O parte din sârbii din provincie au avut, de asemenea, de suferit într-o asemenea măsură, încât favorizează, la rândul lor, o formă sau alta de separare. De exemplu, majoritatea sârbilor care trăiesc izolaţi în enclavele lor se tem, de cele mai multe ori, să se deplaseze în regiuni ale provinciei populate de albanezi. Aceasta deoarece rata criminalităţii inter-etnice continuă să se menţină la cote înalte, iar în cele mai multe cazuri cooperarea dintre comunităţi este, practice, inexistentă.

5. Raportul  Ahtisaari, reacţii locale şi internaţionale

Documentul publicat pe 2 februarie stabileşte principiile esenţiale pentru o autoguvernare a Kosovo, fără a vorbi de independenţă. Negocierile prelungite, derulate timp de un an şi jumătate înainte de publicarea raportului, au determinat promovarea de propuneri pentru autonomia unor municipalităţi, cele mai multe din localităţile menţionate în raport fiind locaţii importante pentru moştenirea culturală şi religioasă sârbă[vi].Atunci când au început  negocierile, partea albaneză a exprimat rezerve  cu privire la rezultatele finale ale discuţiilor, dar atmosfera generală era oricum dominată de convingerea că principalii actori internaţionali implicaţi în negocieri susţin ca rezultat final independenţa Kosovo. Deşi albanezii nu au putut opune foarte mare rezistenţă la propunerile de protejare a locaţiilor de importanţă culturală, după violenţele din martie 2004 care au dus la distrugerea a numeroase monumente ortodoxe sârbeşti, exista o convingere puternică în rândul populaţiei kosovare că, având în vedere angajamentul americanilor faţă de principiul independenţei, acest rezultat era practic inevitabil.

În vara lui 2006 a apărut, totuşi, un semnal de alarmă în rândul populaţiei albaneze din Kosovo, când, alături de planurile, în fapt aşteptate, de recunoaştere a unui statut special regiunii locuite majoritar de sârbi din nordul râului Ibar din Mitroviţa, au apărut şi alte localităţi cu aceleaşi drepturi, fapt care ar conduce, practic, la delimitarea unei regiuni compacte sârbeşti, în sud-estul provinciei. Aceste comunităţi ar urma, conform raportului, să fie finanţate direct de Belgrad ceea ce conferă guvernului sârb un rol clar în politica internă a Kosovo.

În acelaşi timp, raportul propune o reevaluare a rolului trimisului internaţional special, care primeşte puteri post-statut semnificativ sporite faţă de cele anticipate şi aşteptate de albanezii kosovari. Prin urmare, având în vedere evoluţiile şi proiectele propuse de ambele părţi în ceea ce priveşte statutul provinciei, se pare că în loc de a fi promovat conceptul de independenţă aflat în discuţii în perioada 2004-2006, raportul pregăteşte revenirea la conceptul de "independenţă condiţionată" din perioada 1999-2003. Pentru mulţi dintre albanezii din provincie acest fapt echivalează, practic, cu o reîntoarcere la "autonomia în cadrul Serbiei" şi o pierdere majoră.

După cum era de aşteptat, în Serbia raportul a fost respins de către toate forţele politice, cu excepţia minusculului Partid Liberal. Martti Ahtisaari a fost chemat la Londra, pentru o discuţie personală cu primul ministru britanic Tony Blair, care a vrut să ştie de ce raportul nu conţine menţionarea explicită a independenţei. În Kosovo, raportul a fost prezentat cu grijă, dar problemele au apărut încă din discuţiile referitoare la apariţia ambasadorului într-o conferinţă de presă care să facă documentul public. Ahtisaari a hotărât să organizeze respective conferinţă de presă, în ciuda rezervelor unora dintre consilierii său. Evenimentul de presă a fost dominat de primele 2 întrebări, în care reprezentantul unui ziar albanez întreba dacă Ahtisaari intenţiona de fapt să recompenseze epurarea etnică organizată de sârbi, iar un ziarist sârb dorea să afle dacă raportul avea în vedere ca obiectiv divizarea Kosovo.

Aceste probleme au indicat de fapt distanţa enormă dintre percepţiile "străzii" cu privire la conţinutul raportului şi răspunsurile orchestrate şi atent pregătite de oficialii kosovari, precum Hashim Thaci, liderul PDK, şi Fatmir Sejdiu, preşedintele provinciei şi anturajul său. Au exprimat, de asemenea, dificultăţile cu care continua să se confrunte reprezentantul ONU în relaţia sa cu departamentul juridic din cadrul sediului Naţiunilor Unite de la New York, structură care, sub influenţa actorilor europeni, a tergiversat şi chiar blocat multe iniţiative ale lui Ahtisaari. Date fiind aceste percepţii publice, chiar şi primul ministru Agim Ceku a dorit să facă referire la punctele slabe ale raportului, în special după ce a avut o întrevedere cu liderii Forţei de Protecţie a Kosovo (Kosovo Protection Force).

Mişcarea studenţească radicală Vetevendosje a organizat o acţiune populară pentru condamnarea raportului, în data de 10 februarie, care a dus la ciocniri violente, în urma cărora au decedat doi dintre manifestanţi, şi la demisia ministrului kosovar de interne şi comandantul britanic al trupelor de poliţie, Steven Curtis.

Cea mai importantă prioritate a comunităţii internaţionale pentru Kosovo este, în prezent, restabilirea şi chiar consolidarea autorităţii politice în plan intern a unor lideri respectabili şi percepuţi ca moderaţi, precum Thaci şi Ceku, ultimul dintre aceştia înregistrând chiar o importantă pierdere de imagine ca urmare a evenimentelor recente de la Priştina. Ca o consecinţă a acestor mişcări populare, forţele radicale din Kosovo (Liga Naţională pentru Eliberarea Kosovo, LKCK şi Mişcarea Populară din Kosovo, LPK) au fost propulsate din nou în centrul discursului politic kosovar, după ce un număr de ani au fost condamnate la o existenţă marginală. Demararea procesului liderului partidului Alianţei la tribunalul de la Haga va avea, cel mai probabil, efectul de a amplifica şi extinde influenţa acestor mişcări, Haradinaj fiind unul dintre puţinii lideri care au întrunit atât o experienţă activă în cadrul LPK prin participarea la războiul din 1999 în cadrul Armatei de Eliberare din Kosovo, cât şi şansa accederii la poziţii politice de rang înalt în provincie, cu girul comunităţii internaţionale.

După cum s-a observat, discuţiile demarate la 21 februarie între echipa de negociatori kosovari şi guvernul sârb nu au condus la nici un rezultat în direcţia identificării unei soluţii acceptate de ambele părţi. Cele două tabere au poziţii rigidizate şi, mai ales şi din lumina violenţelor din februarie de la Priştina, iniţiativa pare din ce în ce mai mult în mâinile radicalilor, atât kosovari cât şi sârbi. Naţionaliştii sârbi mizează, de exemplu, pe opoziţia Rusiei în Consiliul de Securitate ONU faţă de independenţa provinciei, dar chiar dacă acest lucru nu se va întâmpla, influenţa crescândă a Rusiei în regiune se va materializa într-o susţinere deschisă şi puternică a iniţiativelor sârbeşti. Radicalii kosovari s-au mobilizat şi au beneficiat de sprijin popular semnificativ, pentru a combate prevederile referitoare la drepturile comunităţii sârbeşti din provincie, cuprinse în raportul Ahtisaari. Faptul este relevant, dacă luăm în calcul rapiditatea cu care s-a reuşit mobilizarea şi gradul de implicare afectivă a maselor, care de fapt s-au angajat în reacţii violente împotriva forţelor de poliţie din cadrul UNMIK.

Din perspectiva evoluţiilor politice din Kosovo, divizarea principalului partid din Priştina, Liga Democrată a Kosovo, condusă pentru o lungă perioadă de timp de Ibrahim Rugova, a determinat apariţia unei noi formaţiuni politice, care, în conformitate cu rezultatele celor mai recente sondaje de opinie, se află la egalitate cu partidul-mamă în preferinţele electoratului (fiecare partid înregistrând în jur de 30% din voturi)[vii]. Sub multe aspecte, cadrul instituţional construit de Raportul Ahtisaari reface modelul de guvernare care a funcţionat în timpul conducerii lui Rugova, respectiv existenţa unui parlament slab, concomitent cu funcţionarea unei birocraţii extinse şi greoaie şi uşor de controlat de către comunitatea internaţională. Acest tip de instituţii seamănă, într-o mare măsură, cu administraţia kosovară din perioada titoistă, dinainte de regimul lui Miloşevici. Pe de altă parte însă, partidele politice din Kosovo s-au dezvoltat în principal într-o direcţie opusă modelului titoist de guvernare, iar apariţia şi câştigarea sprijinului popular de către PDK demonstrează faptul că societatea şi viaţa politică din Kosovo au evoluat semnificativ, fapt care a scăpat atenţiei actorilor internaţionali.

În afară de ambiguităţile conţinute de raportul ONU, o serie de alte realităţi politice internaţionale vor avea impact pe termen scurt asupra situaţiei din Kosovo. Printre acestea, se numără:

- Kosovo şi diaspora din Statele Unite. Diaspora albaneză din SUA reprezintă un grup extins şi bine organizat, constituit din aproximativ 500 000 de persoane. Tradiţional, marea majoritate a acestora sunt susţinători şi votanţi ai republicanilor, fiind mici oameni de afaceri care locuiesc în periferiile urbane ale comunităţilor de negri în cadrul cărora Partidul Democrat este principala forţă politică. Din această perspectivă, în contextul apropierii alegerilor prezidenţiale din 2008, administraţia Bushare tot interesul săsprijine o decizie pentru independenţa provinciei balcanice, în caz contrar diaspora albaneză fiind mult mai dispusă să voteze candidatul democrat la preşedinţie, respectiv Hillary Clinton, cunoscută ca o puternică şi consecventă susţinătoare a aspiraţiilor acestora. În statul Ohio, de multe ori decisiv pentru rezultatele alegerilor prezidenţiale, se presupune că etnicii sârbi au votat cu republicanii în ultimul timp, şi că au reprezentat chiar o cantitate semnificativă pentru rezultatul alegerilor din 2004. Totuşi, în cadrul alegerilor generale de anul trecut pentru congresul american, se pare că sârbii au revenit la votul lor tradiţional, în sprijinul democraţilor.

- Statele islamice, în special Arabia Saudită, în baza angajamentului lor de a sprijini reconstrucţia Kosovo, vor fi, cel mai probabil, îngrijorate de menţionarea în raport a faptului că "provincia Kosovo nu va avea o religie oficială", în timp ce în cadrul aceluiaşi document se stabilesc o serie de drepturi de proprietate pentru Biserica Ortodoxă Sârbă ce conduc la impresia că aceasta are puterea unei religii oficiale, de stat. În acelaşi timp, în raport nu sunt menţionate proceduri de compensare a noului stat kosovar sau a autorităţilor islamice din Kosovo pentru distrugerea bibliotecilor islamice de către forţele de securitate sârbeşti în 1999.

            - Raportul oferă Rusiei posibilitatea demarării a unei multitudini de acţiuni, cu riscuri limitate sau nule, de la inacţiune, obstrucţionare limitată, până la exercitarea votului în Consiliul Permanent de Securitate a ONU. Este foarte posibil ca respectivele paragrafe să fi fost redactate tocmai ca o încercare de a câştiga bunăvoinţa părţii ruse. Dacă acest lucru este real şi dacă atitudinea ruşilor va fi favorabilă raportului în contextul unui vot la Consiliul de Securitate, acordarea independenţei pentru albanezi ar fi o binecuvântare pentru comunitatea internaţională, iar creditul va reveni în exclusivitate preşedintelui Putin. Dimpotrivă, dacă raportul ar fi stabilit cu claritate obiectivul independenţei provinciei şi ar fi menţionat şi un nivel ridicat de determinare pentru realizarea acestuia pe plan internaţional, oportunităţile rămase la latitudinea preşedintelui Putin de a stabili agenda pe problematica independenţei la cel mai înalt nivel nu ar mai fi existat. Având în vedere că raportul lasă la dispoziţia administraţiei ruse o gamă largă de acţiuni, este foarte probabil ca decidenţii ruşi să nu îşi facă poziţia cunoscută decât în ultimul minut, ceea ce determină puterile europene să fie foarte îngrijorate referitor la care va fi aceasta.

- Influenţele macedonene. Guvernul de la Skopje a urmărit cu interes evoluţiile din Serbia, iar premierul macedonean Gruevski a dat semnale pozitive timp de mai multe luni cu privire la independenţa Kosovo. Reforma internă derulată în baza prevederilor Acordului de la Ohrid a înregistrat progrese limitate, dar nivelul dialogului intercomunităţi este acceptabil, şi este puţin probabil ca etnia albaneză din Macedonia să devină violentă ca urmare a raportului Ahtisaari. Totuşi, după publicarea documentului, datorită prevederilor favorabile pentru comunitatea sârbă şi a lipsei de claritate referitor la delimitările frontaliere, premierul macedonean a reiterat îngrijorările guvernului său faţă de problemele încă nesoluţionate dintre Macedonia şi Kosovo. Aceste afirmaţii au fost, probabil, lansate pentru a pregăti terenul unor viitoare discuţii pe această temă, unde Skopje doreşte să se asigure de rolul principal. În acelaşi timp, investiţiile ruse din Macedonia vor putea determina o anumită influenţă a Kremlinului asupra opţiunilor de politică externă a Macedoniei cu privire la Kosovo.

- Uniunea Europeană. Uniunea pare a fi dedicată pe deplin ideii independenţei provinciei, dar chiar şi în cadrul comunităţii europene se menţin o serie de diferenţe de opinie între state precum Grecia, Slovacia şi Ungaria care, oficial, împărtăşesc poziţia Uniunii dar care, practic, acţionează adeseori în favoarea Serbiei; există apoi un număr de ţări care manifestă un anumit angajament faţă de independenţa Kosovo şi care recunosc iminenţa acestei decizii şi acţionează constructiv în direcţia implementării deciziilor comunităţii internaţionale. Cele mai importante state din această categorie sunt Italia, Spania şi Franţa. A treia categorie de ţări sunt cele care susţin pe deplin cauza independenţei provinciei, respective Slovenia, M. Britanie, Austria şi Germania, iar din afara Uniunii, Elveţia. Aceste divergenţe sugerează faptul că Uniunea Europeană va fi capabilă, cel mai probabil, să joace un rol constructiv în problematica statutului Kosovo atât timp cât va fi posibil un progres real în plan internaţional în aplicarea unei soluţii, dar în eventualitatea unei crize, chiar şi numai diplomatice, UE nu va fi în măsură să formuleze o opţiune unitară.

- Influenţele albaneze. În Albania, raportul a fost salutat de diplomaţi, dar nu a fost promovat puternic la nivelul publicului larg. Cu toate acestea, ciocnirile şi violenţele din 10 februarie 2007 au fost relatate pe larg în presa albaneză şi au generat multe comentarii difuzate, în special, de televiziune. O criză în Kosovo ar fi extrem de neplăcută pentru guvernul de la Tirana, având în vedere apropierea geografică a provinciei. Cel puţin din acest motiv, autorităţile albaneze vor sprijini politicile Statelor Unite pe această problematică. Pe de altă parte, este cunoscută influenţa politică semnificativă a Franţei, Albania guvernul cu cel mai mare număr de miniştri francofoni din Europa de Est, cu excepţia României.

Concluzii

Dezmembrarea Iugoslaviei poate fi considerată fie un proces continuu de conflicte, fie ca o succesiune de conflicte separate, dar conectate. Conflictele din Iugoslavia au debutat cu incapacitatea elitelor din vechiul regim de a ajunge la un acord pentru transformarea paşnică şi democratică a statutului lor comun şi au continuat cu confruntări mai mult sau mai puţin violente în Slovenia, Croaţia, Bosnia, Kosovo şi Macedonia. Au fost caracterizate de existenţa unor cereri conflictuale privind drepturile de auto-determinare, suveranitate şi integritate şi de eforturile mediatorilor internaţionali de a soluţiona aceste conflicte, în linie cu normele şi interesele organizaţiilor internaţionale. Demersurile de conformare la normele internaţionale au influenţat comportamentul mediatorilor în fiecare caz, în timp ce acceptarea acestor norme din partea părţilor în conflict a fost bazată mai ales pe interesele lor politice punctuale.

Conflictele generate de dezmembrarea Iugoslaviei sugerează faptul că acţiunea mediatorilor constituie un factor important, chiar dacă nu determinant, de influenţare a modului în care părţile dintr-un conflict îşi urmăresc realizarea scopurilor: negociere sau violenţă. Această parte a lucrării a analizat diferenţele structurale dintre conflictele din Croaţia, Bosnia şi Kosovo pe de o parte şi cele din Slovenia şi Macedonia pe de alta, pentru a extrage o serie de concluzii privind factorii care determină ca un conflict să fie dificil de soluţionat. Diferenţele dintre caracteristicile structurale ale acestor conflicte sugerează o serie de factori care pot contribui la specificul confruntărilor şi la dificultatea de mediere de către terţi.

Evoluţiile din ultimul timp din Kosovo nu au urmat cursul dorit de comunitatea internaţională. După cum s-a întâmplat adeseori în secolul trecut, evenimentele de stradă din Kosovo au avut frecvent puterea de a influenţa agenda politică din federaţia iugoslavă. Aşa au stat lucrurile cu demonstraţiile studenţeşti din 1981, cu acţiunile din 1988-1989 şi marşurile împotriva regimului lui Miloşevici din 1989, precum şi cu violenţele din 2004. Se pare că acest fapt nu a fost luat în calcul de către negociatorii din cadrul procesului de la Viena sau de administraţia Bush, care, prin lipsa deciziilor clare şi agreate, menţin o anumită vulnerabilitate în Kosovo care face ca orice acord să fie greu aplicabil. 

Pe măsură ce timpul trece, va veni momentul ca puterile implicate în provincie să îşi reducă trupele de menţinere a păcii. De asemenea, va trebui să se conştientizeze că pentru Kosovo rezoluţia 1244 este un scenariu politic "ştiinţifico-fantastic" elaborat fără a se analiza în detaliu şi cu seriozitate viaţa şi lipsa de cooperare inter-etnică din provincie. De asemenea, nu trebuie ignorat că în ultimii ani Kosovo a rămas în cadrul graniţelor sârbeşti doar din punct de vedere tehnic, politicile administrative fiind gestionate local şi nu central, de către Belgrad. Naţiunile Unite continuă să promoveze contrariul şi pentru că există riscul de utilizare a cazului Kosovo ca precedent pentru alte instanţe de separare etnică prin violenţă, în special în alte zone încă problematice din această perspectivă, precum Macedonia. De asemenea, Rusia şi Spania sunt cel puţin la fel de îngrijorate că un asemenea precedent ar încuraja comunităţile separatiste de pe teritoriul naţional să-şi intensifice acţiunile violenţe pentru obţinerea independenţei. Spre deosebire de eşuatele planuri de construcţie a unei societăţi multietnice şi sustenabile, proiectul unei independenţe reale şi recunoscute internaţional pentru albanezii din Kosovo are meritul de a ţine cont de aspiraţiile populaţiei majoritare şi de a înlocui planurile ONU şi SUA cu decizii luate de kosovari.

Cei mai mulţi sârbi rămaşi după conflict sunt concentraţi în nordul provinciei, într-o zonă învecinată cu Serbia. Această regiune ar putea fi cu uşurinţă anexată Serbiei, sau respectivele familii de sârbi ar putea schimba locuinţele cu albanezii de pe teritoriul sârbesc care doresc reîntoarcerea în Kosovo. Pentru sârbii care nu pot să părăsească Kosovo sau nu se pot alipi de Serbia, locuind în zone aflate în interiorul provinciei, trebuie asigurate drepturi speciale, ca parte din acordul de separare a Kosovo. De asemenea, o protecţie deosebită trebuie asigurată şi pentru locaţiile de cult ortodoxe.

Departe de a provoca o destabilizare a regiunii, separarea Muntenegrului de Serbia de anul trecut a avut loc în mod paşnic, fapt pentru care creditul aparţine în mare parte Belgradului. Dacă provincia Kosovo ar urma aceeaşi cale, sunt şanse ca în plan regional independenţa sa să nu determine foarte multe probleme. Totuşi, tensiunile istorice, situaţia sârbilor din Kosovsalo, precum şi valoarea simbolică, afectivă şi religioasă a provinciei pentru cei mai mulţi dintre sârbi, fac ca acceptarea necondiţionată a independenţei Kosovo de către Belgrad să fie foarte puţin probabilă. Tocmai de aceea factorii internaţionali implicaţi în negocieri şi cu un cuvânt de spus ar trebui să indentifice un pachet real de compensaţii la proiectul înaintat la ONU în vederea luării unei decizii pentru soluţionarea statutului, odată cu raportul Ahtisaari. Iar pachetul de compensaţii trebuie să ia în calcul ambele comunităţi, la fel cum soluţia finală trebuie să demonstreze importanţa şi relevanţa ambelor părţi (sârbă şi kosovară) şi nu să fie un instrument de aplicare a unor sancţiuni pentru o percepută vină istorică recentă.

Prin urmare, comunitatea internaţională trebuie să identifice o modalitate de implementare a unei soluţii fără consens şi, poate mai important – pentru că este foarte posibil ca să fie asumat raportul Ahtisaari şi să se treacă la aplicarea acestuia, indiferent de consecinţe – cum să fie menţinută o astfel de decizie. Limitările şi punctele slabe ale raportului, prezentate deja în lucrare, nu reprezintă un preambul promiţător.

Există, totuşi, o serie de iniţiative clare – de exemplu eforturile de susţinere a clasei politice albaneze, demersurile de eliminare a tensiunilor din rândul populaţiei sârbe şi mai ales angajamentele de a eficientiza activitatea UNMIK.

Problematica relaţiei dintre trimisul special al SGONU şi sediul organizaţiei trebuie să fie clarificată şi procesul de luare a deciziilor referitoare la Kosovo din cadrul ONU trebuie să devină mai transparent. De exemplu, în interiorul comunităţii albaneze din provincie există de ceva timp suspiciuni că factorii de decizie de la ONU sunt influenţaţi de foşti politicieni implicaţi în elaborarea soluţiilor pentru conflictul din Bosnia şi Herţegovina. Având în vedere că situaţia din Bosnia şi Herţegovina a fost mult diferită faţă de Kosovo, intenţia acestora de a extinde expertiza acumulată de ei poate reprezenta un obstacol real în faţa soluţionării durabile a problemei statutului provinciei.

Pot fi aplicate un număr de măsuri populare menite a recupera încrederea populară în procesul de tranziţie. Organizarea unui referendum sub supervizarea comunităţii internaţionale cu privire la independenţa Kosovo ar conferi o nouă legitimitate decidenţilor şi un nou canal de comunicare a opţiunii şi activismului politic popular care, în caz contrar, ar alimenta mişcări violente şi distructive.