În ospitaliera ambianţă a Sălii „Ştefan cel Mare şi Sfânt", a Cercului Militar Naţional, a avut loc, în ziua de 21 octombrie 2005, prima întâlnire din cadrul „Colocviilor POLEMOS", cu tema „Adevăr şi imaginar în percepţia contemporană a conflictelor". Au luat parte cadre didactice universitare, cercetători în istorie şi ştiinţe sociale, scriitori, ziarişti, specialişti în problematica mass-media şi a conflictelor. Redăm, în cele ce urmează, o parte din conţinutul intervenţiilor legate de această temă de acută actualitate.

Adrian Pandea, directorul Editurii Militare: Aş vrea să încep cu câteva cuvinte despre rostul acestor „Colocvii POLEMOS". Organizatorii lor sunt: „Societatea Scriitorilor Militari" şi revista „Lumea militară", cu susţinerea Editurii Militare. „Societatea Scriitorilor Militari" este o organizaţie non-guvernamentală care şi-a propus să promoveze cultura în şi despre armată. De asemenea, Societatea susţine un Salon literar.

Începând de anul trecut, Societatea a reuşit să editeze şi un magazin trimestrial, „Lumea militară", o revistă care îşi propune să promoveze interdisciplinaritatea şi dialogul. Dialogul între cei care se află în instituţiile armatei, între aceştia şi cei care se află în afara acestora, toţi concentraţi asupra fenomenului care este războiul, asupra armatei, în general. „Colocviile POLEMOS" sunt un alt mod de exprimare a acestor ţeluri ale Societăţii Scriitorilor Militari. Ele se vor tocmai expresia convingerii că prin dialog deschis, mai puţin formal, vom reuşi să dezbatem şi să descifrăm sensuri ale fenomenului contemporan. Intenţia noastră este ca la aceste colocvii să depăşim ceea ce se întâmplă în general la manifestările ştiinţifice, mult prea formalizate Aici, în principiu, exprimăm puncte de vedere personale şi nu ale unor instituţii. Folosind sintagme la modă, disputele nu au loc în termeni de hardpower ci de soft-power. Intenţionăm să conferim o anumită regularitate acestor colocvii, să ne reunim de patru ori pe an, iar discuţiile să-şi găsească reflectarea cel puţin în paginile revistei „Lumea militară". Dacă lucrurile vor merge bine, dacă vom găsi înţelegere, vom trece de faza unor materiale care să sintetizeze discuţiile într-o revistă şi poate vom ajunge la volume colective. Poate!

În privinţa temei de astăzi, „Adevăr şi imaginar în percepţia contemporană a conflictelor", am pornit în alegerea ei de la o serie de constatări, de la ceea ce se întâmplă la ora actuală în lume, de la ce se întâmplă la noi. Sunt fenomene, procese aparent contradictorii. De exemplu, o dată cu armatele contemporane, care au devenit armate de profesionişti, tot ce se rezolvă la nivelul militar capătă un grad înalt de sofisticare, depăşeşte cunoaşterea comună. Pe de altă parte  însă, când deschizi televizorul, sângele „năvăleşte" în casă, conflictul este prezent, face parte din cotidian. S-au schimbat foarte mult formele de reflectare a războiului. În 1944, când trupele române veneau din Crimeea, în urma unei operaţii reuşite de evacuare, după ce au coborât de pe vapoare, la Constanţa, o parte dintre militari au mai fost ambarcaţi încă o dată, ca să fie filmaţi. Pentru o imagine bună, de propagandă. Asta a fost în 1944. În Irak, în vremurile noastre, Geraldo Rivera, ziaristul de la „Fox", a fost trimis acasă fiindcă a desenat dispozitivul trupelor americane în direct la TV. E o altă paradigmă, un alt mod de abordare, e o altă viteză.

S-a creat şi un limbaj sofisticat, greu, poate, de digerat de către toată lumea, la nivelul analizei fenomenului militar. Vorbim de asimetrii, vulnerabilităţi şi capabilităţi, idiosincrasie, folosim o serie de termeni care pot părea destul de ciudaţi pentru cei care nu sunt specializaţi în asemenea discipline.

Pentru a intra efectiv în problematică, l-am rugat pe dl. Călin Hentea să prezinte un punct de vedere. Călin Hentea este un cunoscut autor în domeniul problemelor legate de războiul mediatic.

Călin Hentea: Încep printr-o delimitare care aparţine profesorului britanic Philip Taylor, specialist în propagandă şi operaţii informaţionale, care, în lucrările lui, punctează într-un mod foarte ferm diferenţa dintre războiul real şi războiul mediatizat. Adică, diferenţa care există între ceea ce se întâmplă în mod concret, în mod real, în teatrul de operaţii şi ceea ce vede omul obişnuit, de acasă, la televizor, sau citeşte în presă. Este o diferenţă la care subscriu şi voi încerca, parcurgând câteva exemple istorice, să susţin această delimitare.

Primul exemplu pe care pot să-l dau este cazul legendarului ziarist britanic William Russell, corespondent al ziarului „The Times" în războiul din Crimeea şi care, pentru prima dată, beneficiind de proaspăta apariţie a telegrafului, a reuşit să transmită foarte rapid şi cu extraordinar de mare curaj realitatea războiului şi mai ales prestaţia trupelor ţării sale, dezvăluind grave carenţe de organizare, de asistenţă medicală şi prezentându-le publicului londonez. Ne aflăm la mijlocul secolului al XIX-lea, la doar patruzeci de ani de la înfrângerea lui Napoleon. Se credea în supremaţia şi în invincibilitatea armatelor britanice, dar iată că dezvăluirile lui Russel au provocat căderea guvernului. El a reuşit să schimbe percepţia general acceptată, aceea din teritoriul metropolitan, privind un conflict care se desfăşura în numele englezilor la mii de kilometri distanţă.

Peste mai bine de o sută de ani, la 31 ianuarie 1968, în Vietnam, se produce celebra ofensivă a forţelor nord-vietnameze în cooperare cu guerilele. În acel moment, în teatrul de operaţii şi în Saigon erau foarte mulţi corespondenţi de război, în primul rând americani, care filmau liber, în numele democraţiei şi al libertăţii pentru care luptau Statele Unite acolo, şi care au transmis instantaneu o imagine în care Ambasada S.U.A, deci un teritoriu sacrosanct pentru contribuabilul american, era luată cu asalt de trupele Vietcong, în timp ce infanteriştii marini americani se luptau cu disperare s-o apere. Atacatorii trecuseră de gard, iar „Washington Post" titra, a doua zi: „Vietcong cucereşte o parte din ambasada SUA. Clădirea este recucerită prin luptă." Vorbind de percepţii, puternica armată a S.U.A. pierdea războiul din Vietnam. În realitate, ofensiva a fost zdrobită de către trupele americane; Vietcong-ul şi trupele nord-vietnameze au suferit pierderi considerabile. Dar, în acel moment s-a creat o anumită percepţie despre desfăşurarea războiului şi se consideră azi că acesta este punctul de cotitură în schimbarea opiniilor publicului american faţă de intervenţia americană în Vietnam.

În ochii opiniei publice din România, intrarea trupelor române în cel de-al doilea război balcanic, în iulie 1913, a părut, mai ales că nu s-a tras nici un cartuş împotriva inamicului, un marş de voie. În ţară nu s-a ştiut despre teribila epidemie de holeră care a măcinat trupele, de faptul că asistenţa medicală a fost departe de a fi corespunzătoare. Încă un exemplu, tot din zona istorică: momentul 16 octombrie 1941, când trupele române au cucerit Odessa, părea a fi o foarte frumoasă victorie. Puţini ştiau în ţară despre enormele pierderi de vieţi omeneşti, de costul extraordinar pe care trupele române l-au plătit pentru a cuceri Odessa fără sprijinul în armament şi tehnică militară corespunzător, care ar fi putut fi primit de la nemţi. În felul acesta s-a obţinut o victorie sută la sută românească. Să ne întoarcem mai mult în istorie, la Evul Mediu, când nu existau mijloace de comunicare în masă, aşa cum se întâmplă azi, şi să ne imaginăm oştile nobililor plecând la război! În acel perimetru în care se desfăşura lupta se tăiau capete, se sfârtecau trupuri, curgea sânge, se murea într-un mod  inimaginabil, dar suferinţele nu erau nici pe departe cunoscute de către acei ţărani sau târgoveţi care rămâneau acasă şi care vedeau doar oştile care se întorceau victorioase din luptă.

Îndrăznesc să afirm că nici acum, chiar dacă avem războaie transmise în direct, nu avem o percepţie mai profundă, mai adevărată, mai concretă asupra războiului decât a fost înainte. L-aş cita pe Donald Rumsfeld, care spunea, în timpul celui de-al doilea război din Golf, referitor la transmisiile în direct ale jurnaliştilor încorporaţi că tot ce transmit aceştia nu reprezintă războiul în ansamblul lui, ci doar „felii" ale războiului.

Din intervenţiile participanţilor la dezbaterile colocviului, am reţinut câteva idei:
- În privinţa subiectului acestuia legat de percepţia conflictelor contemporane, se poate vorbi despre lucrurile care ne împiedică să avansăm cu adevărat în înţelegerea subiectului. Unul pleacă de la însăşi definirea conflictului, de la nivelul academic, la limbajul de analiză sau limbajul politic găsim înţelegeri extrem de diferite ale acestui cuvânt. Şi, cu toate acestea, vorbim de conflict ca şi când am înţelege acelaşi lucru. În realitate, nu înţelegem acelaşi lucru.

Dacă ne limităm la utilizarea armatei, deci la confruntări în care acţiunea factorului militar este definitorie pentru interacţiunea respectivă, se ridică întrebarea: avem vreo şansă să ne formăm o imagine reală bazându-ne pe transmise prin diferite mijloace a conflictului, a fazelor lui? Niciodată actul de a relata despre război nu a avut
ca intenţie şi finalitate o descriere completă a lui. Războiul, interacţiunea armată din realitate este un fenomen cu anumite obiective, cu o anumită derulare, cu o anumită logică, iar relatarea lui este un fenomen de o cu totul altă natură, având cu totul alte finalităţi. Şi finalitatea relatării a fost, esenţialmente, una de natură comercială – de aici, tentaţia de a decupa felii şi a le livra ca pe nişte mărfuri; un produs care se cheamă informaţie televizată, media etc. – sau a fost o finalitate comercial-politică, pentru că aceste aşchii de realitate transmise prin presă au ţintit acasă, diferite partide, poziţia diferiţilor factori de decizie şi aşa mai departe. Pe urmă, însăşi realitatea despre care vorbim ar trebui să o tratăm la plural. Nu avem o realitate ci avem o structură extraordinar de complexă de fenomene diferite. Vorbim de o realitate operaţională – unde sunt trupele, ce fac –, de una a interacţiunii dintre cei doi competitori, avem o realitate a raportului dintre comandă şi trupe, avem o realitate a ceea ce se întâmplă în zona logisticii, avem o realitate a trăirii psihologice. Aşadar, sunt nenumărate structuri de realitate pe care nimeni nu le poate comprima şi livra acasă pentru ca atunci când despachetezi să şi afli cum a fost războiul. Un documentar recent înlătura ideea care a dominat atâţia ani, legată de cine a tras primul glonţ la Pearl Harbour, demonstrând că n-au fost japonezii ci americanii, care au identificat unul sau două dintre minisubmarinele care participau la operaţii, pe unul chiar scufundându-l. Ar trebui, în concluzie, să ne mulţumim cu faptul că sunt două funcţii diferite: una de ilustrare, care ştim din capul locului că nu e neutră, are scopul şi intenţiile ei, şi una de recompunere – istorico-militară, istorico-sociologică, istorico-psihologică etc. – a unui proces care s-a desfăşurat cândva. Iar recompunerea aceasta e un proces care poate să dureze sute de ani, la urma urmei, prin urmare, niciodată nu vom avea finalizată recompunerea, la nivelul unui discurs, a ceea ce s-a întâmplat în realitate.

 - Întrebarea esenţială pare a fi aceea cum ajungem la cunoaştere şi adevăr? Realitatea interacţională poate fi observată, analizată cu instrumente sociologice şi atunci vom avea o anumită realitate, o anumită reprezentare a acelei realităţi. Cu instrumentele istoricului, cu metodele de care dispune cercetarea istorică, fie clasică fie mai  apropiată, vom obţine o cu totul altă realitate. Este necesar să precizăm instrumentele cu care facem analiza, categoriile şi conceptele cu care lucrăm, ce semnificaţie acordăm cuvântului, grupului de sunete „conflict". Pe de altă parte, atunci când vorbim de reprezentări sociale, de percepţii este foarte greu să operăm cu noţiunile de adevăr şi fals. Este foarte greu să facem distincţie între realitatea materială, fizică, palpabilă şi produsul reprezentării pe care-l avem observând acel fenomen. Atunci când operăm cu realităţi din domeniul politic, social sau chiar artistic operăm cu acele realităţi care sunt produsul utilizării unor categorii care definesc segmente din realitate. Atunci când vorbim de conflictele contemporane trebuie să le facem o despărţire netă şi operăm cu reprezentări sociale sau cu percepţii. Mai mult, trebuie să vedem dacă reprezentările pe care le creăm despre conflicte au ca ţintă manipularea consumatorilor de informaţie sau reprezentările pe care le avem despre conflicte şi crizele politico-militare au ca ţintă informarea.

- Istoricul poate analiza evenimentele trecutului. În privinţa prezentului, este un cronicar care nu se poate  implica, el poate doar transmite. Războaiele, de la începuturile istoriei până la războiul din Vietnam se supun unor legităţi, unor principii şi pot fi analizate dintr-o asemenea perspectivă. Dar se întâmplă şi altceva: războiul din Vietnam a fost câştigat de către americani post factum, mediatic, prin inventarea lui Rambo. Nu mai contează ce s-a întâmplat, de fapt, în teren. Apoi, marea problemă este întotdeauna aceea că nu există o situaţie perfect albă sau perfect neagră în conjunctura internaţională. Sau că aceasta nu este interpretată într-o manieră convenţională. Iată, faptul că există diferenţe mari de nivel de dezvoltare între ţări. ONU a dat publicităţii un raport, acum câţiva ani, care spunea, aproximativ, că nu există ţări sărace şi ţări bogate în lume, există ţări bine conduse şi ţări prost conduse. Nu cumva în mileniul al treilea tot ceea ce ştiam până acum, viziunea noastră,
toată formaţia noastră nu mai contează? Vorbim despre rolul factorului mediatic în înfăţişarea evenimentelor, a trăirilor militarilor, dar care este, de fapt, raportul, la ora actuală, între factorul media şi factorul militar? Aceasta este o întrebare la care trebuie să răspundem pentru viitor. Întrucât războaiele se câştigă mediatic, pare că  factorul militar aproape că devine un… factor literar-artistic.

- Deşi războiul este supus aceloraşi legi, el este altfel decât până acum. Se desfăşoară după o altă filozofie şi după o altă fizionomie. Şi asta, probabil, de când McNamara a trecut la conducerea Departamentului Apărării al S.U.A. şi a adus filozofia eficienţei şi a efectelor în armata americană după experienţa Vietnamului. A apărut, astfel, şi conceptul de război bazat pe reţea. Acesta are, de fapt, trei mari grile, trei mari reţele: o reţea cu rol de senzor de informaţii, dispusă peste tot în lume, începând cu sateliţii geostaţionari, care supraveghează douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru anumite zone ale planetei – Afganistan, Irak ş.a.m.d., în special zonele conflictuale –, continuând cu grila sau reţeaua centrală de conducere, C4, unde sunt legate toate
comandamentele şi toţi factorii de decizie, în orice moment, precum şi grila platformelor de luptă (sau a executanţilor sau a efectorilor). Fiind legate într-un sistem, există şi o filozofie de funcţionare a acestora, pentru că fără această filozofie poate avea loc o intoxicare informaţională, iar sistemul nu funcţionează. El nu funcţionează foarte bine nici acum, este la început; a fost experimentat în Afganistan şi în Irak, a dat rezultate foarte bune atunci când s-au confruntat o armată cu altă armată, dar nu dă rezultate deloc atunci când ar interveni gherilele, terorismul şi alte acţiuni asimetrice. De fapt, această reţea creează un spaţiu virtual, un spaţiu spiritual. Nodurile de reţea dau acest spaţiu, puterea reţelei este egală cu numărul nodurilor la pătrat, de unde rezultă ceva foarte interesant, ceva ce cu siguranţă va încăpea pe mâna matematicienilor. Ca şi teoria haosului. Experienţa de până acum arată că această reţea capătă o existenţă în sine. Devine, într-un fel, independentă şi îşi exercită anumite funcţii chiar în ceea ce priveşte războiul. Războiul însuşi devine, din ce în ce mai mult, dintr-o confruntare de tip entitate contra entitate, stat contra stat, o modalitate de „gestionare" a crizelor şi conflictelor. Pentru orice criză, chiar şi orice conflict mic poate avea consecinţe incalculabile. Ca şi cum un fluture care bate din aripi pe ţărmurile Mării Negre poate să producă un uragan la New York, peste o lună. Deci, orice fel de conflict ar putea genera o catastrofă imensă, pentru că sistemele de arme pot să declanşeze consecinţe catastrofale. Sunt de amintit aici câteva cuvinte despre sistemul „HARP", un program de cercetare asupra undelor de înaltă frecvenţă. Sistemul respectiv este instalat undeva, în Alaska, unde atmosfera este limpede şi ionosfera poate să fie bine studiată, e condus de forţele aeriene şi forţele navale ale SUA şi are câteva obiective mari. Unul este acela de a studia comportamentul ionosferei, ţinând cont de faptul că ea captează radiaţia solară şi radiaţia cosmică şi protejează Pământul împotriva efectelor acestora. Ionizarea stratului superior al ionosferei degajă o energie foarte mare. Programul cercetează modul cum, acolo sus, unde poate ajunge o undă de înaltă frecvenţă, se creează un efect de amplificare de 1,7 milioane de ori. Oricine s-ar afla în acest „cuptor cu microunde" ar fi pulverizat în câteva secunde. Programul acesta poate crea o armă teribilă, a cărei întrebuinţare ar putea produce catastrofe uriaşe, inclusiv crearea unor nuclee de uragane. Dar unul dintre ţelurile acestui proiect este şi acela de a proteja pământul, atmosfera, de a sesiza la timp ce se poate întâmpla şi ce ne poate afecta; s-au publicat câteva materiale legate de aceste chestiuni, sunt şi câteva cărţi scrise, informaţia poată fi găsită şi pe Internet. Dar, practic, imaginea asupra acestor lucruri întotdeauna va fi fragmentată, vor fi porţiuni asupra cărora vom avea perspectiva; ansamblul nu-l stăpâneşte nimeni, nici măcar cei care l-au creat, şi atunci ne aflăm la graniţa dintre o posibilă catastrofă – dacă sistemul este scăpat de sub control – şi gestionarea acestor conflicte, a acestor crize de un tip nemaiîntâlnit până acum, pentru că, pe  măsură ce lumea progresează, ameninţările sunt din ce în ce mai mari şi vin din numeroase spectre. Revenind la o problematică de tip clasic, fragmentarea, imaginile care se văd la televizor, au şi n-au legătură cu adevărul din teren, din teatrele de operaţii, de acolo de unde se derulează conflictele. Problema ar fi legată de ceea ce se află dincolo de ce se vede. Pentru că tot ce este important, cum spunea Saint-Exupéry, rămâne invizibil pentru ochi.

- Conflictul este astăzi în cel mai înalt grad motivat de interese, comparativ cu trecutul, când el era dominat de spontaneitate, de rivalităţi de tot felul, chiar la nivelul macro de grupuri, de comunităţi întregi. Interesul acesta, în cele mai multe situaţii, este ascuns. Sau, mai bine spus, este ascuns marelui public. Ar fi o greşeală să credem că putem descifra foarte rapid un mecanism complex, raţional, pus la cale de oameni pregătiţi special, cu  mijloace speciale, cu experienţă universală şi beneficiind de o monitorizare permanentă a dinamicii conflictului pe care l-au stimulat. Regula minimă într-un conflict este aceea că niciodată cei care se află în dispută nu vor spune adevărul, sau îl vor spune atunci când el va părea incredibil, aşadar, va fi în permanenţă o anumită manipulare la nivel local şi global. Să ne oprim doar la ce ar însemna cunoaşterea integrală a riscului pierderilor, de care însă nu vorbim niciodată. A face publice riscurile şi mai ales riscurile umane este o problemă deosebită astăzi. S-ar putea pune o serie de întrebări, mai mult ca un pretext pentru reflecţie. Oare ne găsim, la nivel global, într-o stare de război sau de pace? E pace relativă sau o pace de perspectivă, mai ales că, probabil, în anumite cazuri, problemele se vor rezolva abia în sute de ani? Ce facem când în unele state există o cultură în cadrul căreia, cineva care crede în divinitate, se jertfeşte pentru a omorî oameni? Sau: mijloacele de luptă actuale împotriva terorismului – cu structuri militare performante, cu avioane, cu legături de toate felurile, cu arme nucleare ca mijloc de presiune – sunt capabile să facă odine ori, dimpotrivă, să producă mai multă dezordine? Iată, aşadar, că discuţia despre adevăr şi imaginar în percepţia publicului naşte mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar nu aceasta este o provocare de care avem mereu nevoie tocmai pentru cercetarea adevărului? Poate că, în contextul actual şi la tipul de conflicte de astăzi, în care sunt angrenaţi profesionişti în utilizarea anumitor tehnici, nu putem vorbi de adevăr în sensul public şi în sensul clasic.

 - Astăzi nu se mai poate vorbi de zone de neutralitate. Conflictele contemporane impun fie opţiunea „pro", fie „contra". Iar aceasta în condiţiile în care nu există o situaţie perfect albă sau perfect neagră în relaţiile internaţionale. Dacă ne gândim la globalizare, de exemplu, ea va distruge ţări, regiuni, pentru că este un fenomen care nu mai poate fi limitat sau controlat, în caz contrar putându-se ajunge la o criză la nivel mondial care s-ar putea să fie mai dezastruoasă decât globalizarea, Dar, în acelaşi timp, conform unor teorii ale analiştilor de politică mondială, chiar şi chestiunea identităţii s-ar putea să nu fie decât o ofensivă împotriva globalizării. Tipurile de conflicte pot îmbrăca forme extrem de diverse şi pot fi camuflate în modalităţi subtile şi nebănuite. Globalizarea este însă şi o problemă a actorilor statali, capacitatea de guvernare a fiecăruia dintre ei fiind decisivă, mai importantă, în multe privinţe, decât atât de mult invocatul ajutor al comunităţii internaţionale.