Japonia

Considerată a fi una dintre primele trei puteri economice ale lumii, Japonia şi-a început refacerea după înfrângerea sa în cel de-al doilea război mondial, devenind un actor important pe scena internaţională. Începuturile Războiului Rece cu Uniunea Sovietică (1947), victoria comunistă în China (1949) şi mai ales Războiul din Coreea (1950-1953) au contribuit la transformarea Japoniei, din ţară învinsă, în ţară asociată efortului american de luptă împotriva comunismului. Istoricii afirma că Războiul Rece a grăbit reabilitarea internaţională a Japoniei, care a semnat în 1952 un tratat cu Washingtonul (Tratatul de la San Francisco), în sensul unui pact mili­tar complementar. Sfârşitul Războiului Rece nu a alterat problema geopolitică fundamentală a arhipelagului japonez (disputa asupra Insulelor Kurile cu F. Rusă, alte dezacorduri cu Coreea de Sud şi China) aceasta rămânând concentrată în triunghiul Rusia-SUA-China. Confruntată cu noul mediu de securitate, Japonia şi-a întărit potenţialul militar pe toate planurile (conform unor experţi, inclusiv pe plan nuclear) şi şi-a consolidat alianţa cu SUA, reînnoindu-şi tratatele şi garanţiile de securitate. Japonia ar fi revenit la poziţia geopolitică a anilor '50: axa Tokio-Washington, ce se opune axei Moscova-Beijing, însă noul statut este acela de superputere aliată, nu de perdant. Această „axă" este mai mult o noţiune de laborator geopolitic, realitatea scoţând în evidenţă atât puncte de vedere comune ruso-chineze, cât şi contradicţii fundamentale, determinate de creşterea sistematică a presiunii economico-imigraţioniste chineze în Asia Centrală şi Siberia de Est.

Japonia se întinde din partea de nord a Oceanului Pacific, în Marea Japoniei şi spre Peninsula Coreea. Suprafaţa sa totală este de 377 835 km², dintre care 3091 km² ape şi 374 744 km² pământ (Insulele Bonin, Daito-shoto, Minami-jima, Okinotori-shima, Insulele Ryukyu şi Insulele Volcano). În ceea ce priveşte resursele naturale, pământul japonez nu este bogat în minerale, terenul arabil reprezintă doar 12,13% din suprafaţa totală, însă pescuitul în apele teritoriale este una dintre resursele naţionale. Populaţia acestei ţări numără 127 400 000 de locuitori, iar rata de creştere este de 0,11% pe an; 99% din această populaţie este forma din japonezi, restul de 1% fiind reprezentat de coreeni (511 262 locuitori), chinezi (244 241 locuitori), brazilieni (182 232 locuitori), filipinezi (89 851 locuitori) şi alţii. Apartenenţa religioasă este de 40% shinto şi 38% budişti, restul incluzând şi religia creştină (0,7%).

Sistemul politic japonez este de tipul monarhiei constituţionale, cu guvern parlamentar. Actuala putere se afla în mâinile politicienilor, birocraţilor şi directorilor de companii, în timp ce împăratul îşi menţine tronul ca simbol al unităţii naţionale. Aşadar, ramura exe­cutivă este reprezentată de împărat (Akihito, din 7 ianuarie 1989), şeful guvernului (Junichiro Koizumi, din 26 aprilie 2001) şi Cabinet (numit de către prim-ministru). Ramura legislativă constă într-o dietă bicamerală (Casa Consilierilor şi Casa Reprezentanţilor), iar puterea judecătorească este reprezentată de Curtea Supremă (şeful justiţiei este numit de către monarh, după ce este desemnat de către Cabinet). La viaţa politică japoneză ia parte un număr redus de partide: Partidul Democrat Japonez, Partidul Comunist Japonez, Komeito, Partidul Liberal Democrat şi Partidul Social Democrat, dintre care, la putere se află liberal-democraţii.

Economia japoneză suferă încă consecinţele unui „boom economic artificial" din anii '80. După zece ani, acesta a intrat într-o lungă perioada de stagnare, ce a fost întreruptă doar de măsurile luate de guvern pentru stimularea economiei în anii 1995-1996. La început, guvernul a ezitat şi a luat măsuri modeste pentru rezolvarea crizei financiare şi economice pentru ca apoi să lanseze reformele ce încă mai reprezintă baza politicii economice a lui Koizumi. Cursul reformei este direcţio­nat spre atacarea rădăcinilor problemelor prin liberalizare, descentralizare şi privatizare. În timp ce mulţi observatori consideră că reformele din sectorul guvernamental se derulează prea greu, procesul de restructurare este pe drumul cel bun în sectorul de afaceri. Problemele persistă în domeniile protejate de către stat (agricultură, construcţii, industria electrică şi comerţul cu amănuntul), ceea ce înseamnă că există o discrepanţă semnificativă între sectoarele supuse competiţiei şi cele protejate. Cu toate acestea, reforma structurală este ireversibilă, iar des­chiderea şi liberalizarea au îmbunătăţit în mod evident mediul de afaceri, ceea ce se reflectă nu numai în nivelul in­vestiţiilor străine, ci şi în câştigarea anumitor sectoare de piaţă de către exportatorii europeni, sau de companiile au­stra­liene.

În prezent, cooperarea dintre guvern şi industrie, etica strictă a muncii, înalta tehnologie şi procentul mic alocat apărării (1% din PIB) au determinat poziţia Japoniei în lume, aceea de a doua economie puternică din punct de vedere tehnologic, după SUA. Conform studiilor realizate de CIA, una dintre cele mai importante caracteristici ale economiei japoneze este reprezentată de activitatea comună a manufacturierilor, furnizorilor şi distribuitorilor în grupări numite keiretsu. O a doua caracteristică constă în garantarea angajării pe viaţă pentru o parte substanţială a forţei de muncă din mediul urban. Ambele aspecte se erodează în prezent. Industria, cel mai important sector al economiei este puternic dependentă de materiile prime şi de combustibili, chiar dacă sectorul roboticii sporeşte puterea economică pe termen lung (Japonia posedă 410 000 din cei 720 000 de roboţi industriali din lume). Sectorul agricol este protejat, producţia agricolă fiind una dintre cele mai mari de pe glob.

Creşterea economică a stagnat în anii '90, media ajungând la doar 1,7%, în principal din cauza efectelor politicii de supra-investiţii de la sfârşitul anilor '80. Eforturile guvernamentale de a revigora creşterea economică nu au avut succesul scontat, fiind împiedicate şi de scăderea ritmului economiei americane, europene şi asiatice din perioada 2000 - 2003. Uriaşa datorie a guvernului japonez (circa 150% din PIB) şi îmbătrânirea populaţiei sunt două dintre cele mai importante probleme. În aceste condiţii, produsul intern brut, în anul 2002, a fost de 3651 miliarde de dolari, rata de creştere a PIB-ului de 0,2%, iar venitul intern brut pe cap de locuitor de 28 700 dolari. În decembrie 2001, forţa de muncă număra 67,7 milioane de angajaţi, dintre care în servicii – 70%, în industrie – 25%, iar în agricultură – 5%. Rata şomajului, în statisticile din anul 2002, era de 5,4%.

În concluzie, problemele economice ale Japoniei sunt mai de grabă structurale şi nu ciclice. Aceasta înseamnă că schimbarea va continua să fie dificilă şi înceată, economia fiind caracterizată de câteva aspecte structurale ce trebuie revizuite:

- un sistem industrial bazat în principal pe cedarea pieţelor şi exporturi. Profitabilitatea este văzută ca fiind mai puţin importantă în alocarea resurselor şi în dezvoltarea industriilor şi a firmelor;

- un sistem bancar perceput încă ca neperformant;

- un sistem regulator marcat de in­fluenţa puternică a guvernului, ce limitează intrările libere şi accesul pe piaţă, atât pentru firmele japoneze, cât şi pentru potenţialii competitori din afara graniţelor;

- tendinţe demografice negative, ce au drept rezultate: îmbătrânirea rapidă a populaţiei; un raport între forţa de muncă ocupată şi pensionari favorabil acestora din urmă; o politica de imigraţie restrictivă, ce reduce şansele de modificare a acestor tendinţe demografice negative; constrângeri sociale asupra alegerii locului de muncă de către femei.

Pentru a contracara aceste dificultăţi structurale, Japonia a iniţiat trei politici de reformă principale:

- relaxarea politicilor monetare, ceea ce include asistenţa financiară din partea guvernului pentru marile bănci;

- creşterea nivelului cheltuielilor publice;

- stabilirea unui nivel modest de descentralizare (de exemplu în serviciile financiare) şi acordarea permisiunii investitorilor străini de a achiziţiona bunuri japoneze din anumite domenii.

Forţele armate japoneze trebuie să se confrunte cu un mediu de securitate mult mai complex, dat fiind preocupările vizavi de percepţia ameninţării reprezentate de Coreea de Nord şi îngrijorările legate de intenţiile strategice ale Chinei. O nouă Cartă a Apărării din decembrie 2004 şi consolidarea alianţei cu SUA în februarie 2005 sunt menite să echilibreze balanţa de forţe în Asia de Est. Guvernul din Tokio susţine securitatea Taiwanului, amplifică cooperarea cu India, F. Rusă, Asia Centrală. Totodată, Japonia se opune ridicării embargoului militar european în co­merţul cu China. Prim-ministrul Koizumi a adoptat o politică de securitate puternic pro-americană, iar abordarea sa dură în ceea ce priveşte problemele legate de Coreea de Nord i-au adus un semnificativ suport public. Dorinţa de a fi mult mai activi în plan internaţional s-a născut din sporirea tensiunilor cu Coreea de Nord, dar şi din noile realităţi ale lumii post 11 septembrie 2001. Guvernul japonez a declarat public sprijinul pentru intervenţia americană în Irak şi a luat în considerare contribuţia cu logistică la operaţiile de reconstrucţie. Mai mult, după momentul 9/11, Japonia a adoptat o serie de legi ce relaxează restricţiile constituţionale asupra activităţilor militare şi extind participarea japoneză la problemele de securitate internaţională. Chiar dacă vecinii săi sunt încă suspicioşi, Japonia pare a fi mult mai doritoare să iasă de sub protecţia americană şi să se implice activ în mediul internaţional de securitate. Există pericolul ca această evoluţie incrementală să submineze sau să pună în pericol securitatea internă. Japonia va rămâne una dintre marile puteri economice ale lumii, chiar dacă în alte domenii este într-un declin relativ. Acest declin temporar, alături de emergenţa Chinei ca putere economică, politică şi militară majoră, nu se constituie într-un factor ce favorizează stabilitatea regională.

În afară de competiţia politică, între China şi Japonia se desfăşoară şi o competiţie pentru resurse, în special petrol. Ambele ţări sunt dependente de petrolul din Orientul Mijlociu şi amândouă doresc securizarea rezervelor din estul Siberiei. Rezultatul acestei dispute va pune în balanţă creşterea economică a Rusiei şi relaţiile politice cu China, în special în privinţa dezvoltării Orientului Îndepărtat Rus. O altă problemă deosebit de importantă pentru agenda de securitate japoneză este opţiunea nucleară a ţării. Planificatorii din domeniul apărării şi al securităţii au considerat mult timp că armamentul nuclear ar îndepărta Japonia de interesele sale naţionale şi nu i-ar îmbunătăţi securitatea, ci ar ameninţa-o. Logica revoluţiei nucleare nu a fost niciodată parte a discursului public referitor la opţiunile de securitate japoneze. Spre deosebire de ţările europene şi de SUA, în care avantajele şi dezavantajele teoriei apărării nucleare au fost prezentate pe larg în mass-media, cetăţenii japonezi au avut un minim de informaţii despre consecinţele erei nucleare. Astăzi, ideea că Japonia este ameninţată de Coreea de Nord şi ca aceasta din urmă îşi dezvoltă propriul arsenal nuclear au resuscitat interesul publicului pentru revizuirea unora dintre premisele politicii de securitate japoneze. Există şi voci care susţin opţiunea nucleară. Din aceste motive, varianta alianţelor post-război este puternic sprijinită în Japonia (în special a celei cu SUA). Liderii politici ai Japoniei nu au exclus niciodată posibilitatea ca în viitor opţiunea nucleară să devină necesară din cauza circumstanţelor internaţionale, deşi Constituţia post-război nu permite o asemenea dezvoltare. Totuşi, cea mai consistentă declaraţie de politică antinucleară rămâne cea a celor Trei Principii Non-nucleare (rezultat al evaluării politicii de securitate din perioada 1968-1970). De atunci, politica de securitate japoneză a fost revizuită de câteva ori, introducând şi reevaluarea opţiunii nucleare a ţării. Pe măsură ce Japonia se pregătea pentru a deveni un membru al Tratatului de Neproliferare Nucleară, impactul abandonării publice a politicii nucleare a dat naştere la noi dezbateri internaţionale pe această temă.

Menţinerea Japoniei sub protecţia um­brelei nucleare a SUA a eliminat, în ul­tima jumătate a secolului trecut, ne­voia de a dezvolta armament nuclear, însă faptul ca aceasta reprezintă o virtuală putere nucleară (dacă există voinţa politică de a construi armament nuclear, potenţialul tehnologic japonez permite acest lucru) menţine crescut interesul comunităţii internaţionale vizavi de acest aspect. Unii analişti consideră că îmbunătăţirea activităţii militare a Japoniei reprezintă un semn al ambiţiilor sale militariste şi nucleare, în timp ce alţii sunt preocupaţi de implicaţiile regionale ale participării mai active şi aproape ne­restricţionate la securitatea internaţională.

Prim-ministrul Koizumi a decis să accelereze negocierile privind partici­parea ţării sale la programul american de apărare împotriva rachetelor balistice (BMD), determinat fiind de vulnera­bilitatea resimţită de publicul japonez odată cu criza nucleară din Coreea de Nord. Aceasta criză nu numai că a ridicat problema cooperării vizavi de BMD, ci mai mult, a mărit importanţa alianţei americano-japoneze. Îmbunătăţirea performanţelor sistemelor de intercepţie americane Patriot 3 în cursul operaţiei „Iraqi Freedom" a sporit în­crederea japonezilor în BMD, ceea ce a dus la stoparea disensiunilor interne referitoare la rachetele balistice. Deşi Japonia pare a fi pregătită pentru a implementa sistemul de apărare anti-rachetă, SUA se confruntă cu riscul de a pierde suportul grupurilor-cheie japoneze dacă nu vor acorda atenţia cuveni­tă proiectului comun de cercetare şi dezvoltare.

În ceea ce priveşte participarea în organizaţiile internaţionale, principala problemă de pe agenda externă şi de securitate a Japoniei se referă la ocuparea unui loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. Încă din 1991, aceasta depune eforturi consistente de angajare politică la nivel global, reflectate în participarea activă la confe­rinţele internaţionale de pace din Orientul Mijlociu (declaraţia premierului Koizumi referitoare la desfăşurarea Forţei Japoneze de Auto-apărare în Irak, a provocat numeroase dezbateri pe plan internaţional, fiind auzite şi voci care susţineau ca aceasta este o modalitate pentru Japonia de a deveni o putere militară şi de a-şi securiza interesele petroliere în zonă), Cambogia, CSI, Africa, fosta Iugoslavie, Timorul de Est şi Afganistan, dar şi la operaţiile ONU de menţinere a păcii (Înălţimile Golan, Timorul de Est etc.). Reforma ONU este cu atât mai importantă pentru Japonia, cu cât ţara este considerată a fi al doilea mare contributor la Organizaţie. Mai mult, după Uniunea Europeană, Japonia este încă al doilea mare donator de asistenţă în dezvoltare şi joacă un rol din ce în ce mai activ în domeniul securităţii umane, de mediu şi sanitare. Japonia candidează la un loc permanent în Consiliul de Securitate, China având o poziţie relativ ostilă faţă de această aspiraţie.

Participarea la mecanismele de cooperare regională din Asia constituie un aspect la fel de important al politicii externe, ce este dovedit de legăturile strânse cu ASEAN (Summit-ul ASEAN+1, procesul ASEAN+3) şi de rolul de partener de dialog în Forumul Regional ASEAN şi de gazdă a Summit-ului APEC din 1995, Osaka. Recent, în calitate de partener de cooperare al OSCE, Japonia a lansat şi o serie de iniţiative individuale referitoare la Asia Centrală.

Începutul anului 2005 a înregistrat tensionarea raporturilor dintre Japonia, China şi cele două Corei. Ciocnirile sino-nipone s-au manifestat cu violenţă în martie-aprilie, pe fundalul delimitării zonelor economice în Marea Chinei de Est; ca pretext s-au folosit luări de pozi­ţie din Japonia, pe care liderii chinezi le-au apreciat drept „naţionalist-extremiste". Ca urmare, zeci de mii de oameni au participat la demonstraţii în China. Magazine şi mărfuri japoneze au fost distruse. Unele sloganuri „populare" dădeau expresie unor acţiuni de „boicot economic", justificate parţial prin concurenţa din ce în ce mai evidentă dintre cele două economii (mai nou, se dispută aprovizionarea cu petrol şi gaze naturale din F. Rusă). În plus, Japonia s-a manifestat ca susţinătoare a regimului din Taiwan, a extinderii comerţului în Asia de Sud-Est şi s-a opus ridicării embargoului militar al UE asupra Chinei. Cum schimburile reciproce depăşesc 200 miliarde de dolari, autorităţile din Beijing şi Tokio par decise să evite „scăparea evenimentelor de sub control". De asemenea, posibilitatea transformării regiunii în factor de destabilizare internaţională impune o recalibrare reciprocă a „discursurilor naţionaliste".

În privinţa celor două Corei, fiecare în parte este ataşată, în forme şi din raţiuni diferite, „redescoperirii naţiona­lismului": Coreea de Sud din raţiuni economice, Coreea de Nord din motive de politică internă. SUA şi China au responsabilităţi speciale în menţinerea sub control a evoluţiilor din aceste state.

Coreea

Coreea este moştenitoarea a trei culturi – siberiană, japoneză şi chineză –, iar poziţia sa geostrategică a atras acţiuni ale expansionismelor chinez, rus şi japonez. Ţară a regatelor rivale, unele vasale Chinei, colonie a Japoniei din 1895 până în 1945, Coreea şi-a afirmat permanent sentimentul naţional şi a dezvoltat puternice sentimente negative împotriva vecinilor săi. Înfrângerea militară a Japoniei din 1945 a presupus ocuparea sudului Coreii de către americani, iar a nordului de către sovietici, ceea ce a dat naştere la două state distincte. Conform opiniilor istoricilor, războiul declanşat în 1950 între Coreea de Nord şi Coreea de Sud, care a făcut mai bine de trei milioane de victime, a constituit un fel de repetiţie la un „al treilea război mondial".

Coreea de Nord

Ulterior rupturii de Sud, armata chineză rămâne în Coreea de Nord până în 1958. După decenii de condu­cere politică deficitară, Coreea de Nord se bazează pe ajutoarele internaţionale pentru a asigura hrana populaţiei (23 200 000 locuitori), în timp ce continuă să aloce majoritatea resurselor pentru menţinerea unei armate de aproximativ un milion de militari.

Întinsă pe o suprafaţă de 120 538 km², între China şi Coreea de Sud, Coreea de Nord deţine resurse naturale de cărbune, zinc, grafit, minereu de fier, cupru, aur, pirită, sare etc. De asemenea, 14,12% din pământ este arabil, iar 2,49% poate suporta recolte permanente.

Din punct de vedere politic, Coreea de Nord este caracterizată de dictatura comunistă reprezentată de secretarul general al Partidului Muncitoresc, Kim Chong-il (din 1994). Executivul este reprezentat şi de către Cabinet, premier (Pak Pong-chu, din 2003) şi trei vice-premieri (Kwak Pom-ki, din 1998; Chon Sung-hun şi No Tu-chol, din 2003). Legislativul formal este alcătuit de Adu­narea Supremă a Poporului, organ unicameral compus din 687 locuri, iar puterea judecătorească este deţinută de Curtea Centrală. Există trei aşa-zise pa­rtide politice, dintre care cel mai important este cel condus de Kim Chong-il, Partidul Muncitorilor Coreeni.

Economia coreeană este una dintre cele mai centralizate din lume. Creşterea PIB în 2002 a fost de 1%, iar PIB/cap de locuitor de 1000 dolari. De asemenea, economia Coreii de Nord este caracterizată şi de un mare grad de izolare şi de manifestare a unor tendinţe negative grave.

Conform cifrelor din 2000, PIB-ul are o distribuţie aproximativ egală pe cele trei sectoare: 30,4% – agricultură, 32,3% – industrie şi 37,3% – servicii. În ultimii ani, regimul nord-coreean a accentuat dezvoltarea tehnologiilor informaţionale, reducerea crizelor energetice şi atragerea sprijinului extern, însă fără a relaxa controlul guvernamental asupra mijloacelor-cheie naţionale şi fără a permite deschiderea pieţelor. În continuare, pe primul loc în topul industriilor rămâne industria militară, urmată de construcţii de maşini, industria energetică şi cea chimică.

În concluzie, Coreea de Nord reprezintă un dezastru economic. În ultimii doi ani, au fost înregistrate anumite eforturi ale guvernului de a iniţia o serie de reforme economice, însă lipsa de resurse şi de tehnocraţi a condus la eşecul acestora. Dilema Coreei de Nord constă în faptul că deşi regimul pare a conştientiza faptul că schimbarea este necesară, se teme că asemenea reforme şi deschiderea internaţionala i-ar putea cauza revolte sociale şi în final demiterea sa.

Coreea de Nord are numeroase dispute internaţionale cu: statul chinez pentru insulele din râurile Yalu şi Tumen şi pentru migraţia ilegală din Coreea în nordul Chinei, Coreea de Sud pentru Linia Militară de Demarcaţie din interio­rul Zonei Demilitarizate care le separă din 1953.

Coreea de Nord constituie aşadar, în mod evident, o sursă de pericole şi ameninţări la adresa nu numai a securităţii regionale, ci şi a celei internaţionale. Cea mai importantă problemă o constituie cea a armamentului nuclear. În Acordurile de la Geneva din 1994, dintre SUA şi Coreea de Nord, americanii s-au angajat să furnizeze părţii coreene două reactoare până în 2003. În schimb, Coreea de Nord a promis că va închide două dintre reactoarele sale vechi pe bază de plutoniu şi că va permite inspectorilor Agenţiei Inter­naţionale pentru Energie Atomică să monitorizeze întregul proces. Ca o compensaţie pentru pierderea de energie ce a rezultat, Coreea de Nord a primit anual 500 000 tone de combustibil petrolier. Cu scopul implementării acestui acord, a fost creată Or­ganizaţia pentru Dezvoltare E­nergetică a Peninsulei Coreea (ODEPC) formată din SUA, Japonia, Coreea de Sud şi Uniunea Europeană (din 1997).

În octombrie 2002, s-au desfăşurat consultări între Washington şi Phenian, ODEPC concluzionând că Coreea de Nord desfăşoară în secret un program de dezvoltare a armamentului nuclear, ceea ce reprezintă violarea a patru tratate.

Problema programului militar nu­clear al Coreei de Nord nu este doar bilaterală (RDPC-SUA sau Coreea de Nord - Coreea de Sud) sau doar regională, ci afectează întreaga comunitate internaţionala. Desfăşurând un asemenea program, Coreea de Nord nu numai că violează un mare număr de tratate, ci dă un impuls puternic cursei înarmărilor din Asia de Est, ceea ce ar putea transforma regiunea într-o permanentă sursă de tensiuni.

În ultimul timp, SUA au acţionat în sensul activării unui plan care să împiedice aşa-numitele „rogue states" să desfăşoare trafic de arme de distrugere în masă (ADM) şi rachete. Coreea de Nord este, chiar dacă nu la nivel formal, o primă ţintă. Obiectivul constă în izolarea regimului şi determinarea acestuia să renunţe la ambiţiile sale nucleare, la comerţul licit şi ilicit cu ADM. Dacă Nordul nu va răspunde pozitiv, există posibilitatea ca presiunea internaţionala să contribuie la colapsul său economic şi la schimbarea regimului politic. Iniţiativa de Securitate a Proliferării – ce implică SUA, Japonia şi opt ţări europene – accentuează controlul asupra transporturilor navale şi aeriene cu scopul identificării armelor nord-coreene de distrugere în masă. Chiar dacă această Iniţiativă nu se va materializa ca o opţiune practică, ea reprezintă totuşi un mesaj puternic transmis către Coreea de Nord, descris de regimul de la Phenian drept „o declaraţie şi o acţiune de război".

Negocierile în „6" (cele două Corei, SUA, Japonia, F. Rusă şi China) de la Beijing nu s-au soluţionat cu dezarmarea nucleară a Coreii de Nord. Se speculează că regimul comunist nord-coreean beneficiază de sprijinul tacit al Chinei, în contextul noilor tensiuni dintre China, Japonia şi SUA. Şi Coreea de Sud – care are probleme de frontieră maritimă cu Japonia – pare să favorizeze Coreea de Nord, sperând şi într-o unificare a ţării.

Coreea de Sud

Aflată sub influenţă occidentală după războiul coreean, Coreea de Sud a realizat o creştere economică rapid, aproximativ de 20 de ori mai mare decât cea a Coreii de Nord, menţinând în totalitate angajamentul de democratizare a procesului politic.

Populaţia de 48 400 000 de locuitori a Coreii de Sud este desfăşurată pe o suprafaţă de 98 480 km², dintre care 98 190 km² reprezintă pământ, iar 290 km² ape. Pe lângă potenţialul hidrografic deosebit, pământul este bogat în resurse precum: cărbune, tungsten, grafit şi molibden. Terenul arabil constituie 17,44% din suprafaţa totală de pământ, în timp ce doar 2,05% poate menţine permanent recolte.

Considerată a fi unul dintre cei patru „tigri asiatici", Coreea de Sud a realizat un record incredibil în ceea ce priveşte creşterea economică şi integrarea în economia modernă mondială. Cu trei decenii în urmă, produsul intern brut era comparabil cu cel al celor mai sărace ţări din Africa şi Asia, însă, în prezent, PIB-ul său de 941,5 miliarde de dolari este de 18 ori mai mare decât cel al Coreii de Nord şi aproximativ egal cu cel al multor economii din Uniunea Europeană (PIB-ul Franţei de pildă este de 1500 miliarde de dolari, iar al Chinei de 1200 miliarde). Succesul acesta a fost posibil datorită sistemului de relaţii dintre guvern şi mediul de afaceri, inclusiv prin creditele direcţionate, restricţiile de import, sponsorizarea anumitor sectoare industriale şi un efort susţinut al forţei de muncă. Cu toate acestea, criza financiară asiatică a relevat deficienţele modelului de dezvoltare sud-coreean: mari datorii externe şi un sector financiar fluctuant.

Din punct de vedere militar, cheltuielile anuale ale Coreii de Sud sunt cu mult peste nivelul vecinei sale nordice, deşi armata nu este la fel de puternică – în jur de 13094,3 milioane de dolari, ceea ce reprezintă 2,8% din PIB, pentru o forţă ce numără 686 000 oameni fără rezerve (Coreea de Nord: 5217,4 mili­oane de dolari, 33,9% din PIB, pentru 1 milion oameni, fără rezerve).

În plan internaţional, decizia Coreii de Sud de a trimite trupe în Irak, nu a surprins, dat fiind bunele relaţii dintre aceasta şi SUA. La sfârşitul anului 2003, Coreea de Sud a hotărât desfăşurarea a 3000 de militari în primăvara lui 2004, trupe combatante şi de genişti, ce suplimentau cei 700 de militari prezenţi deja în teatru din 2002.

Coreea de Sud beneficiază de o pu­ter­nică protecţie militară a SUA. În acelaşi timp, sud-coreenii şi japonezii au relaţii economice de intensă colaborare-integrare. O atenţie remarcabilă se acordă cooperării economice cu F. Rusă, îndeosebi în energetică şi cu statele din Asia de Sud-Est şi Taiwanul. Deşi naţionalismul sud-coreean rămâne fundamental anti-chinez şi anti-japonez, colaborarea economică cu China atinge niveluri semnificative.

Relaţiile dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud

Între Coreea de Nord şi Coreea de Sud există totuşi şi proiecte comune, cum ar fi planurile de legare a Nordului de Sud printr-o şosea şi o cale ferată care să treacă prin două coridoare de-a lungul Zonei Demilitarizate.

În domeniul economic, nivelul schimburilor dintre cele două ţări a atins 700 milioane de dolari în anul 2003, făcând ca Coreea de Sud să fie cel de-al doilea mare partener al Coreii de Nord, după China. Deşi fluxurile dinspre Sud spre Nord sunt constituite mai mult din ajutoare decât din comerţ, proporţia reală a schimburilor comerciale este în creştere. Un studiu realizat de către Institutul Coreean pentru Dezvoltare a prevăzut o creştere mult mai mare a afacerilor pentru anul 2004, chiar cu 40%.

În ceea ce priveşte reunificarea celor două Coreei, s-a ajuns doar la un acord referitor la construirea unei facilităţi dedicate reunirii familiilor, la Mt. Kumgang. Seulul va participa cu fonduri financiare, în timp ce Phenianul va furniza materiale şi forţa de muncă. Problema reunificării s-a accentuat după sfârşitul Războiului Rece. Naţionalismul simplist vede legăturile inter-coreene ca pe mult dorita reconciliere dintre două jumătăţi ale unei singure naţiuni, asuprită de puterile străine timp de peste 50 de ani. Realitatea este însă alta: sursa eşecului iniţiativelor de reunificare se află în diferenţele uriaşe de natură politică, economică, socială şi militară dintre Coreea de Nord şi Coreea de Sud. Totuşi, pentru Coreea de Sud aceste obstacole nu sunt de nedepăşit, strângerea relaţiilor cu Nordul fiind considerată un scop în sine al politicii republicii, chiar dacă există riscuri considerabile, atât la adresa securităţii, cât şi la adresa stabilităţii regimului democratic. Occidentul şi Japonia încurajează o unificare sub egidă democratică.

Federaţia Rusă – China

În momentul de faţă, China şi F. Rusă sunt într-un echilibru dinamic. China a devenit un „atelier al lumii" (PIB de peste 1.200 miliarde de dolari în 2003) şi o putere „cosmică"; este cea mai dinamică economie a lumii şi cea mai populată ţară. F. Rusă (PIB de 346 mi­liarde de dolari) deţine cele mai im­por­tante resurse mondiale, cel mai în­tins şi slab populat teritoriu (în Siberia) şi locul doi mondial ca forţă militară.

F. Rusă şi China sunt partenere în Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai destinată dezvoltării relaţiilor economice, politice şi a combaterii terorismului internaţional (fundamenta­lismului islamic). Sunt analişti care apreciază organizarea respectivă ca un instrument de armonizare a intereselor ruse şi chineze în Asia Centrală şi Extremul Orient, în circumstanţele creşterii spectaculoase a economiei Chinei şi Siberiei de Est. Beijingul este interesat să-şi procure tehnologie de vârf şi armament performant, petrol şi gaze din F. Rusă şi să-şi lărgească piaţa de desfacere pentru produsele sale manufacturate. F. Rusă vizează accesul pe piaţa chineză, precum şi reglementarea definitivă a problemelor de frontieră, a traficului de bunuri şi persoane de frontieră şi stăvilirea emigraţiei ilegale.

Parteneriatul China - F. Rusă s-a cristalizat la începutul anilor '90, pe fondul te­me­rilor ambelor părţi faţă de ascensiunea vertiginoasă a Occidentului, pe care o apreciau într-un fel ostilă: extinderea NATO şi apoi UE, programele de dezvoltare a armamentului antirachetă de către SUA, criticile Bruxellesului şi Washingtonului la adresa respectării drepturilor omului în ambele state etc. Elita rusă post-comunistă, îndeosebi, s-a simţit inspirată de „modelul chinez" de armonizare a pute­rilor statului cu imperativele modernizării economice de înaltă performanţă. Resursele energetice ale F. Ruse şi industria sa avansată de armament au devenit ţinte predilecte ale Chinei. În domeniile energetic, economia chineză în extindere constantă are nevoie de cantităţi impresionante de petrol şi gaze (aproape 40% din consumul său de petrol provine din import). Încă din 1999, compania Iukos s-a angajat să livreze petrol către China, începând cu 1,5 milioane tone pe an (pe calea ferată), până la 10 milioane în 2005. S-a proiectat şi un oleoduct pe traseul Tomsk, în Siberia de Est-China de Nord. De asemenea, se află într-un stadiu avansat de negocieri proiectul oleoductului Angarsk-Daqing (de 2500 km) în nord-estul Chinei, la concurenţă cu proiectul oleoductului Angarsk-portul Nahodka (Japonia), pregătit de Transneft. Compania Naţională de Petrol a Chinei ar finanţa 50% din proiectul Angarsk-Daqing, capabil să transporte 147 milioane barili/an. În acelaşi timp, Gazprom şi Shell ar urmări construirea oleoductului (de 4.200 km) Xinjiang-Shanghai. Negocieri se des­făşoară şi în cadrul proiectului Kovutka, Siberia de Est-China de Nord. Totuşi, criza Iukos a impus regândirea pro­iectelor energetice ruso-chineze. Alături de anglo-saxoni şi firme din zona Golfului, Compania Naţională de Petrol a Chinei a fost interesată de cumpărarea unor importante acţiuni Iukos. Concomitent, prioritatea acordată de Moscova cooperării petroliere şi de gaze naturale cu Tokyo a impulsionat conlucrarea energetică dintre China şi Kazahstan.

Deşi China reîntărea la finele lunii mai 2003 (vizita lui Hu Jintao la St. Petersburg) hotărârea de a se apropia de F. Rusă pentru constituirea unui front împotriva unilateralismului, o evidentă concurenţă ruso-chineză se înregistrează în Asia Centrală, Mongolia şi Coreea; în egală măsură, cei doi „stâlpi" ai Grupului de la Shanghai se concurează în Asia de Sud (Pakistan şi India) şi Asia de Sud-Est.

Relaţiile ruso-chineze se menţin într-o situaţie de parteneri/concurenţi cu toate că sunt caracterizate printr-un parteneriat strategic. Moscova livrează permanent bunuri de milioane de dolari anual Beijingului, dar nu acceptă vinderea unor componente ale gigantului petrolier Iukos, în ţara vecină. China aşteaptă construcţia unor mari conducte siberiene. Până la intrarea lor în funcţiune însă, construieşte conducte spre Kazahstan şi Turkmenistan. Ca şi în relaţiile cu UE, F. Rusă promovează şi în raporturile cu China doctrina respingerii „unilateralismului".

Coreea în jocul marilor puteri

Moscova apreciază Coreea în ansamblul ei, ca un spaţiu de echilibru între F. Rusă, China, Japonia şi SUA. Din acest motiv, V. Putin a agreat cristalizarea unui grup de negociere a problemei înarmării nucleare a Coreii de Nord. În acelaşi timp, F. Rusă favorizează extinderea cooperării energetice şi financiare în Peninsula Coreeană şi afluxul de forţă de muncă nord-coreeană, pe care încearcă să-l contrapună imigraţiei ilegale chineze în Siberia. Coreea de Nord depinde economic de importurile cerealiere, energie şi lemn din F. Rusă (70% din comerţul său se îndreaptă spre Extremul Orient rus). Şi în domeniul petrolier, o conductă este luată în calcul pe traseul Siberia de Est-Coreea de Sud. Aceasta din urmă balansează între politica de alianţă cu SUA (Japonia) şi direcţia de unificare a ţării şi de egalizare a presiunilor externe. Demisia ministrului de Externe (ianuarie 2002) scotea în evidenţă tot mai mult tensiunile de la Seul. Apropierea preşedintelui Kim Daejung de Coreea de Nord a fost apreciată de unii analişti ca fiind similară cu o manevră de aliniere la politicile Chinei şi F. Ruse în problema „crizei nucleare" din Coreea de Nord.

Relaţiile economice cu Seulul avantajează mai mult F. Rusă. Un Centru de Comerţ sud-coreean din Vladivostok gestionează afacerile bila­te­rale axate pe electronică, produse alimentare şi construcţii de tot felul. Sud-coreenii participă la funcţionarea „parcului tehnic" din Nahodka, sunt implicaţi în industria textilă din provincia Primorskii (exportă mărfurile în SUA). Hyundai ia parte de asemenea la dezvoltarea zonei de la frontiera ruso – nord-coreeană şi sprijină activ proiectele de reconciliere dintre Phenian şi Seul. În egală măsură se promovează lansarea unor linii de transport naval containerizat între China, Coreea de Sud, Coreea de Nord şi Extremul Orient rus. Seulul impulsionează constituirea unui spaţiu de cooperare economică în Asia de Nord-Est, dar Moscova ezită să accelereze o astfel de integrare pe considerentul că ar putea alimenta tendinţe centrifuge în F. Rusă. Un alt proiect important vizează recuplarea sistemelor de căi ferate din Coreea de Sud şi de Nord şi stabilirea de legături cu Trans­siberianul, conectat la rândul lui de o nouă reţea feroviară din China de Nord-Est (până în 2010). F. Rusă a alocat fondurile pentru modernizarea liniei ferate Ussurüsk-Khasan şi a încurajat proiectul „liniei ferate din Peninsula Coreea estică" (Donghae); Moscova încearcă prin aceste proiecte să eficientizeze Transsiberianul utilizat doar în proporţie de 50%. Sud-coreenii se implică la rândul lor în proiectele de petrol şi gaze din Sahalin (vizate în principal de japonezi) şi în proiectul oleoductului Primorski-Coreea de Sud. Recent, Coreea de Sud şi-a asigurat – cu participarea companiei Shell – un contract de livrării de gaze naturale din Sahalin, de peste 5 milioane m³ anual. Întâlnirea de la Moscova, dintre preşedinţii V. Putin şi Roh Moo-hyung, din 21 septembrie 2004 a deschis perspective şi pentru o investiţie de 3 miliarde de euro în Tatarstan.

Federaţia Rusă şi Japonia

Relaţiile sunt contradictorii. Pe de o parte, ambele părţi au interese şi economii complementare şi unele proiecte regionale, pe de altă parte subzistă probleme teritoriale nerezolvate (Sahalinul). Japonia (PIB de 3.651 miliarde de dolari la 127 milioane locuitori) acţionează pe direcţia Eurasia Policy, lansată în 1997, de accelerare a cooperării economice, cu accent pe Extremul Orient Rus, la concurenţă cu China şi Coreea de Sud şi cu transnaţionalele occidentale; o concurenţă în care Japonia deţine avantajul net al tehnologiei de vârf, al fondurilor financiare (a treia putere economică a lumii, după SUA şi UE) şi pe cel al alianţei solide cu SUA. Consulate şi centre culturale japoneze func­ţionează la Vladivostok, Habarovsk şi în Sahalin. O filială a Băncii Micinoku s-a deschis din 2002 la Habarovsk. În parlamentul nipon activează un „Grup Rus" – adept al compromisului asupra Insulelor Kurile – şi un grup al guvernatorilor japonezi şi din Extremul Orient rus. Prefecturile dinspre Marea Japoniei au legături bune cu Primorskii Krai. Totuşi, preţul ridicat al mărfurilor japoneze prin comparaţie cu cele ame­ricane şi sud-coreene, limitează volumul schimburilor bilaterale.

În domeniul energetic, Japonia şi-a manifestat interesul deosebit pentru gazul lichefiat (LNG) din Sahalin. Compania Tohoku Electric Power urmăreşte realizarea unui contract pe termen lung în complexul Sahalin 2. Transnaţionalele Exxon şi Shell sunt dispuse să suporte costurile oleoductului Sahalin-Japonia dacă se conectează cu sistemul rus de conducte. Corporaţia Japan-Sahalin Pipeline are propriul proiect de oleoduct pe direcţia Sahalin-Hokkaido.

Toţi marii investitori occidentali solicită Moscovei garanţii politico-economice pentru contracte pe termen lung, într-o zonă de dispută teritorială ruso-niponă. Investiţiile japoneze în această zonă sunt importante. Compania Sodeco deţine peste 30% din complexul Sahalin 1, iar Mitsui şi Mitsubishi, 45% din Sahalin 2. Se proiectează exploatarea gazului lichefiat în Sahalin şi transportarea lui pentru prelucrare în Japonia. Se studiază construirea unui tunel subacvatic între Sahalin şi Hokkaido. Numeroase proiecte japoneze sunt rezervate protecţiei mediului (pregătite de companiile Sumitomo, Mitsui şi Mitsubishi).

F. Rusă urmăreşte să devină lider mondial GNL (cu zăcămintele din Sahalin, Chtoman, Yamal etc.). F. Rusă şi Tokyugaz au un acord pentru 1 milioane tone GNL – Sahalin, 2 milioane tone din 2007. În Sahalin – Prigorodnoe se va construi cea mai mare uzină de lichefiere gaz (9,6 milioane tone/an); în Qatar de exemplu se construieşte o uzină de 8 milioane tone. Din Sahalin, tancurile petroliere vor transporta gaze în Asia de Sud-Est şi în statele Golfului (proiect de 8 miliarde de dolari). Preţul rusesc al GNL este mai mic decât în statele din Golf. În F. Rusă, Gazprom coordonează livrările externe de gaze.

Companiile nipone au contribuit la reabilitarea şi dezvoltarea infrastructurii: aeroporturile din Vladivostok, Haba­rovsk, Iuzno-Sahalinsk, portul Zarubino. Riscurile ridicate pe care le presupun însă investiţiile în Extremul Orient Rus îi determină pe japonezi să se asocieze cu firme din SUA, UE şi Coreea de Sud (în Sahalin).

Concluzii

Orientul Îndepărtat pune probleme de stabilitate regională pe termen mediu şi lung. Problemele specifice sunt constituite de tendinţele de întărire a puterii militare a tuturor actorilor din regiune, dar şi de dezvoltările din unele state din vecinătatea imediată a regiunii (instabilitatea internă a Indoneziei, situaţiile din Asia Centrală şi Siberia de Est, Islamul politic, impactul momentului 11 septembrie asupra relaţiilor stat-societate din Orientul Mijlociu). Alte state mari, precum China şi Japonia, sunt importante pentru regiune mai ales din punct de vedere al activităţii economice şi al asigurării prosperităţii.

Se poate vorbi doar despre patru state care au posibilitatea de a juca un rol strategic în Asia de Est: SUA, F. Rusă, China şi Japonia. Pentru SUA şi F. Rusă, regiunea este considerată a fi mai mult o oportunitate decât o ameninţare. Oportunităţile implică modalităţile în care regiunea se poate dezvolta şi maturiza ca grup de state democratice şi pieţe deschise, în timp ce ameninţarea se referă la faptul ca instabilitatea naţională şi regională va furniza anumitor indivizi şi grupuri baza pentru a distruge propriile societăţi în numele unor ideologii extremiste.

În acest cadru, China este o constantă în ecuaţia strategică regională. Dezvoltarea sa economică şi militară este acceptată ca fiind inevitabilă şi este văzută ca o oportunitate, deşi ţări precum Japonia, Vietnam şi Filipine şi-au manifestat îngrijorarea vizavi de ambiţiile chineze în sudul Mării Chinei sau în Marea Chinei de Est. Aceste îngrijorări pot fi ameliorate datorită existenţei unor factori inhibitori ai comportamentului agresiv al Chinei, cum ar fi relaţiile bune cu vecinii din regiunea Asia-Pacific şi cu SUA. Statele din Orientul Îndepărtat sunt însă conştiente de faptul că atractivitatea Chinei ca potenţial investiţional o transformă atât într-o sursă de profit, cât şi într-o „conductă" de investiţii pentru continent.

Japonia reprezintă una dintre cele mai mari economii şi va continua să joace un rol important în Asia de Sud. Tot în viitor este posibil ca această ţară să-şi extindă rolul militar astfel încât să sprijine stabilitatea şi securitatea regiunii, de exemplu prin exerciţii navale cu statele vecine şi participarea la patrulele anti-piratare.

În schimb, Coreea de Nord şi Taiwanul constituie surse de risc la adresa securităţii regionale. Specialiştii în domeniul studiilor de securitate afirmă că după 50 de ani de existenţă, Coreea de Nord rămâne un factor de destabilizare de neocolit. Exceptând problema nucleară de care Japonia este deosebit de preocupată, cel mai important pericol se referă la posibilitatea ca armata nord-coreeană să se lanseze într-un război împotriva Sudului. În acelaşi timp, analiştii consideră că Beijingul, care susţine Phenianul, va şti să-l descurajeze prin folosirea tacticii de ameninţare cu represalii, cel puţin atâta vreme cât China va accepta umbra puterii sud-coreene.

În acelaşi timp, Taiwanul continuă să fie o zonă de tensiune geostrategică majoră, în care se confruntă Beijingul şi Washingtonul (sprijinul SUA pentru crearea şi modernizarea forţelor armate taiwaneze este declarat). Chiar dacă posibilitatea Chinei să recupereze Taiwanul prin forţa armelor nu pare reală pe termen scurt, cu certitudine că ea va continua şi va înăspri hărţuirea politică şi diplomatică a fostei provincii chineze. Mai mult, Taiwanul reprezintă o sursă de risc la adresa securităţii regionale şi prin situaţia sa internă şi anume problema minorităţilor autohtone care nu sunt de origine chineză.

Aşadar, în ansamblu, formele de tranziţie ce se manifestă în Orientul Îndepărtat sunt diverse cuprinzând domenii precum cel financiar, economic, social şi politic. Tendinţele internaţionale de liberalizare şi globalizare au dat naştere acestor procese în Asia, însă criza asiatică le-a imprimat viteză şi forţă. Deşi aceste schimbări par a fi ireversibile, tranziţia fundamentală ar putea fi realizată numai atunci când conceptul asiatic de stat-naţiune va lua în considerare o formulă mai cuprinzătoare de felul Europei integrate.